Mihai Eminescu – Luceafărul poeziei românești

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu

Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.”  Nicolae Iorga

Luceafăr al poeziei românești și om de geniu, Mihai Eminescu a înălțat poezia pe altarul zeilor, ca jerfă a tuturor tânguirilor și iubirilor noastre efemere.

Un om de o asemenea valoare, nu putea să se nască decât aici, pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu.

Aici, pe meleagurile Ipoteștiului din județul Botoșani se naște la 15 ianuarie 1850 acest cântăreț al slovei românești. Acest corifeu al poeziei nu s-a nască altundeva, decât într-o familie numeroasă, cu 11 copii, el fiind al 7-lea, număr al perfecțiunii, fiind cu toții mângâiați din plin de dragostea părintească.

Născut din dragostea unor oameni simpli, căci, tatăl lui, Gheorge Eminovici, provenea dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, iar mama, Raluca Eminovici, născută Juraşcu, era fiică de stolnic din Joldeşti, Eminescu și-a petrecut copilăria atât la Botoșani, cât și la Ipotești, în căminul familiei Eminovici.

Peisajele Ipoteștiului, rupte parcă din basme, i-au marcat copilăria de un dinamism și o conexiune specială cu înconjurătorul, ca dovadă vie a acestei legături speciale cu natura, ne sunt poeziile „Fiind băiat…” sau „O, rămîi”, ale marelui poet.

Fiind un băiat silitor și cu viziuni deosebite, între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi, termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu.

Însă, totuși părăseşte şcoala în 1863, ca apoi să revină în 1865 ca privatist şi să plece din nou în 1866.

Între timp, se angajează ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) și pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, din care făcea parte, alături de care dă spectacole în Cernăuți.

În 1866 se observă primele manifestări literare ale lui Mihai Eminescu, acestea se datorează durerii pe care a suferit-o poetul în urma morții profesorului său drag, Aron Pumnul., tot în această perioadă apare broșura ” Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști” în care Eminescu publică în memoria profesorului, poezia ” La mormântul lui Aron Pumnul”.

În februarie 1866, Iosif Vulcan primeşte la sediul redacţiei, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuţi, o scrisoare însoţită de o poezie, ”De-aş avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permiţându-şi însă o modificare, anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Citește și  Ioan Slavici - vocea satului ardelean

Tot în același an debutează în revista ”Familia”, trimițând aici o scrisoare însoțită de o poezie, ”De-aș avea”, semnată Mihail Eminovici, însă, redactorul ”Familiei” fiind încântat de poezia primită, își permite să facă o ”mică” modificare și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Această schimbare de nume i-a priit, pentru că mai târziu și alți membri ai familiei sale îl adoptă.

Între 1866-1869 activează ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi îți continuă activitatea la Teatrul Național, unde-l cunoaște pe I.L.Caragiale, fiind astfel contemporan și prieten cu marii clasici români.

 În același timp continuă să publice în ”Familia” fragmente din romanul ”Geniu Pustiu”, dar face și traduceri în germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena, urmând Facultatea de Filozofie și Drept, tot acolo o cunoaște și pe Veronica Micle și se împrietenește cu Ioan Slavici, totuși își continuă activitatea literară, debutând ca publicit în ziarul ”Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student și la Berlin, acolo unde Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene, ca mai apoi să se întoarcă la Iași și să fie redactor la ziarul ”Curierul de Iași”. Tot în această perioadă devine prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea.

În această perioadă situația lui financiară e nesigură, iar dragostea pe care o poartă pentru Veronica Micle îl chinuie greu, dar nu doar atunci inima poetului se zbătea nesigură,  întreaga lui viață a fost tumultoasă, chinuindu-se mereu cu doruri neîmpărtășite și arșițe sufletești.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc, ca la 15 iunie 1889 să se stingă în condiții dubioase și interpretate diferit de mulți, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

E înmormântat mai apoi la București, în cimitirul Bellu. Mai târziu, o personalitate ilustră, e vorba de George Călinescu a scris un buchet de fraze emoționante despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

Citește și  Limba noastră cea română

În opera sa monumentală, Eminescu a cultivat dragostea ca valoare supremă a existenței umane, a trăit și a respirat dragoste, o dragoste scurtă însă. A contemplat natura în toată frumusețea ei, bogată în culori vii, cu flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, romanițe care au plouat cu miresme divine peste iubirile lui. Natura a fost de fiecare dată părtașă la escapadele lui amoroase, pe lacul încărcat cu nuferi alături de crăiasa viselor sau sub cerul înstelat, sub care țăranii își duc grijile câmpului.

Acest mare geniu a evocat în operele sale pe lângă iubire, natură, geniul, moarte, necuprinsul spațiu cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte în opera lui. Cu această lume paralelă a perfecțiunii absolute, Mihai Eminescu a asociat doar omul de geniu, despre care spunea: ”Cugetătorii gândesc spiritual lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.”

Valoare universală a umanității, geniu care n-a putut fi înlocuit de nimeni până acum, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime.

Poate că și acum, de printre stele, el ne veghează nesomnul gândurilor chinuitoare la ceas de noapte. Iar primăvara ne îndulcește gândurile cu aroma dulce a florilor de tei.

Cristina Morari