Baladescul la Radu Stanca

O, însă ce este trecerea unui

poet, dacă nu sfâşiere şi vis

cu care suav-înnoptatele Genii

îşi satură gravele corzi?

Ştefan Augustin Doinaş

Evoluția culturală a lui Radu Stanca

Mediul favorabil studiului în care s-a născut, influenţa pozitivă a fratelui său, Horia, cunoscut publicist clujean, care „îi deşteaptă admiraţia pentru literatura universală, îi urmăreşte îndeaproape evoluţia poetică, încurajându-l şi sprijinindu-i debutul artistic”, au contribuit fundamental la formarea şi manifestarea culturală timpurie a lui Radu Stanca. La vârsta de 15 ani scoate o revistă literară şcolară „Mâine” unde îşi va publica primele poezii (Flori de coline, Bibelou, Mi-e dor) , dar şi câteva recenzii. Ca student, colaborează la  revista „Symposion”, iar mai târziu, la revistele „Kalende” şi  „Vremea”, însă originalitatea sa este configurată deplin prin apariţia baladelor în „Revista Cercului Literar” de la Sibiu.

Resurecția baladei – dezideratul fundamental al Cercului Literar de la Sibiu

În eseul Resurecţia baladei, publicat în Revista Cercului Literar, nr. 5/ mai 1945, balada i se înfăţişează ca «o poezie lirică în care starea afectivă câştigă un plus de semnificaţie prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul)», baladescul reprezentând «în fond, o stare lirică dramatică», «o stare perpetuă de conflict dramatic», elementul dramatic fiind «de natură anecdotică», având «conflict cu semnificaţii poetice şi nu dramatice (ca în cazul poeziei pur dramatice)…». Acest eseu este considerat reperul central al artei poetice cerchiste, rolul acestuia fiind „să justifice creaţia baladescă deja bine reprezentată de către Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu”.

Poeţii Cercului Literar de la Sibiu – „antiburghezi şi anticalofili” – vizează depoetizarea,  intenţia de a aduce poezia în realitate, de a o transforma în revoltă propriu-zisă, în acţiune. Se renunţă la limbajul „poetic”, „rafinat” , iar spaţiul va fi reprezentat de „o lume periferică, violent banală, adeseori grotescă”. Resurecţia va fi, deci, nu numai estetică, ci si socială. Confruntate cu realitatea, miturile literaturii îşi dovedesc falsitatea şi convenţionalitatea. Radu Stanca nu încearcă o restaurare a speciei în sine; balada nu-i decât un mijloc poetic capabil să producă „o nouă emancipare a esenţialului împotriva neantului, a substanţei împotriva haosului”. „Considerată în sensul absolut contemporan al poeziei, ea va însemna elementul de ordine, de disciplină, obligatul artistic ce susţine complexul de sonorităţi lirice pe aceeaşi tonalitate de bază, în acelaşi consemn iniţial”. Concret, el împrumută liricului categoriile sale artistice specifice, epicul şi îndeosebi dramaticul.

Substanța baladescului din perspectiva unor critici literari

Unii critici, precum  Nicolae Balotă (Cercul literar, poezia şi arta poetică, în „Labirint”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970) sau Ion Vartic (Radu Stanca – poezie şi teatru, Editura Albatros, Bucureşti, 1978) considerau că elementul catalizator al baladescului ar fi atmosfera medievală a Sibiului. De altfel,  Radu Stanca scrie eseul Sibiu, Cetatea umbrelor, vorbind despre  starea de melancolie pe care o poate genera cadrul medieval. Petru Poantă este de părere că „medievalismul oraşului, de natură barocă, e un construct estetic, actualizat prin filiera romantismului german. El devine, cumva firesc, substanţa baladescului.”

Promovarea baladescului de către Radu Stanca

Radu Stanca promovează „un lirism complex,  în care „legenda (prin situaţii poetice sau mituri de invenţie proprie), istoria şi cultura (prin teme ce coboară îndeosebi în zarea medievală) şi prin peisajul real – de natură sau arhitectură – al locului, fuzionează într-o unitate de expresie dominată de evocarea nostalgică”.

Promovarea baladei reprezintă pentru cerchişti „revigorarea lirismului, presupunând comunicarea, în interiorul ei, a celor trei genuri (epic, liric şi dramatic); comunicarea fecundă între acestea produce baladescul, un proces osmotic în care transfigurarea tuturor elementelor („valorilor”) se face în sensul potenţării lirismului. Resurecţia baladei nu este realizată ca simplă întoarcere la forme artistice ale trecutului, ci printr-o combinare a formelor vechi cu cele noi”.

Nicolae Balotă afirma că balada „nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o naraţiune, ci un lied scenic”.  În fond, însuşi autorul mărturiseşte că „resurecția baladei nu însemnează numai emanciparea baladescului, dar si ridicarea tuturor acelor elemente poetice care, pe nedrept, au fost exceptate de la bucuria prefacerii apei în vin”.

Tipuri de baladă propuse de Radu Stanca

În eseul Resurecţia Baladei, Radu Stanca propune trei tipuri de baladă:

Lirico-dramatică (lamentaţia baladescă): Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristeţe înainte de luptă, Un cneaz valah la porţile Sibiului etc

Legenda sau eposul (alegoria-legendară): Baladă studenţească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul şi călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc

Balada propriu-zisă (Balada celor şapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coşmarul tiranului, Domniţa blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea şarpelui, Sfatul ţării, Spada regelui etc.

„În lamentaţie, evenimentul anecdotic care provoacă starea lirică e doar un pretext, modalitatea aceasta fiind cea mai apropiată de liricul pur. Vocea auctorială aparţine poetului. Modelul clasic rămâne F.Villon. Radu Stanca însuşi produce asemenea lamentaţii baladeşti, singulare în poezia românească. Unele sunt denumite ca atare: Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, Lamentaţia poetului pentru iubita sa. În legendă, evenimentul, preponderent de factură epică, e predominant, însă nu exclude prezenţa poetului a cărui rol constă în nararea anecdotei şi în fabricarea decorurilor. În fine, balada propriu-zisă presupune retragerea cvasi-completă a poetului, locul fiind ocupat de evenimentul dramatic şi de personajele care îl interpretează. Balada devine un fel de spaţiu scenic.”

Baladele lui Radu Stanca- prezentare sintetică

Citește și  Claudiu Neghină - surpriza serii

Ştefan Augustin Doinaş consideră că „secretul poeziei baladeşti a lui Radu Stanca stă tocmai în virtuţile unei fantezii debordante şi totodată subtile”, poetul inventează „situaţii poetice noi”, „relevând tâlcuri inedite.” În Buffalo Bill  „aventura capătă semnificaţie existenţială”,  întrucât hoţii care vor să atace diligenţa în care credeau ca se află un bogat, constată că trebuie să se înfrunte cu însuşi Timpul.  În Capul de fată,  un voinic ce salva fecioarele de monştri este învins de balaur, deoarece al şaptelea cap al acestuia era cap de fată şi tânărul nu a îndrăznit să-l taie, dând dovadă de slăbiciune.

Personajele care populează baladele lui Radu Stanca sunt cavaleri, domniţe, regi visători, alchimişti, călăi sau hoţi de drumul mare, iar cadrul de acţiune al acestora  este castelul, sala tronului, tabăra ostăşească etc. Timpul este acela al unui trecut foarte îndepărtat sau al unui „ev mediu tenebros”. Poetul creează o lume ideală care „relevă necontenit antinomiile existenţei, surprinde eul uman pe un prag suprem al experienţei sale”. Baladele sale pornesc de la mici „situaţii poetice”, transformându-se apoi în mici scenete simbolice sau fantastice, expresive, desfăşurate în decoruri luxuriante.

În Arhimede şi soldatul este surprinsă ideea  libertăţii spiritului în faţa agresiunii forţei brutale. Poetul se închipuie Un cneaz valah la porţile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetăţii, încât nu simte cum un duşman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o baladă studenţească îşi bănuieşte sfârşitul cântând moartea unui student inventator de visuri şi practicant de alchimii erotice.

Balada care a rămas în memoria „cerchiştilor“ şi a contemporanilor săi, îndeosebi, prin presentimentul thanatic de după „fantastica mască“ a eroului / autorului, este Corydon: „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de graţios port inelu-n ureche / Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta, / Sunt cel mai frumos din oraşul acesta. // (…) // C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea, / Fac baie în cidru de trei ori pe noapte / Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută zveltețea / Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea. De fiecare dată „altul”, poetul rămâne mereu „acelaşi”, prin intermediul unei autentificări prin sine. Lirica măştilor din poezia lui Radu Stanca porneşte tocmai de la imaginea de dandy a propriei persoane, văzută în contextul liricii sale ca o mască. „Corydon”  e o apoteoză a exuberanţei eului liric, cuprins narcisist de admiraţie în faţa propriei frumuseţi, eul îşi ia înfățișări multiple, reunite sub semnul amurgului, timp al declinului, al umbrei şi al lipsei de aspirație: „Născut din incestul luminii cu-amurgul,/ Privirile mele dezmiardă genunea,/ De mine vorbește-n oraș toata lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…/ Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,/ Prin parul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa,/ Si toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?/ De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase?/ Si nu-i chip să scap nici pe străzi mărginașe…”.

Fiinţa ciudată este supusă unui ritual strict al frumuseții: „C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,/ Fac baie în cidru de trei ori pe noapte,/ Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,/ ” Personajul are toți dinţii pudrați cu aur, într-o viziune caricaturală asupra lumii, fumează doar din pipe uriaşe, iar înfățișarea este demonică: „Prin lungile, tainice, unghii vopsite/ Umbrela cu cap de pisică rânjeşte,/ Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte”.  Personajul de basm este jumătate floare, jumătate om: „Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,/ Şi însăşi natura atotștiutoare,/ Ea însăși nu știe ce sunt: om sau floare?”

Textul se încheie simetric: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de grațios port inelu-n ureche,/ Si-atât de-nflorite cravata si vesta./ Sunt cel mai frumos din orașul acesta.”

Reflecțiile criticilor asupra operei lui Radu Stanca

Citește și  Vernisaj organizat de Gh. Zărnescu la Galeria „Nouă” din Bacău

În Radu Stanca – simboluri poetice, Mariana Brandl-Gherga observă că a trăi poetic această stare a creaţiei este, de fapt, o iniţiere „în durere şi în moarte precum în taina marii cunoaşteri”. Alexandru Ruja remarcă la Radu Stanca că acesta „şi-a trăit cu febrilitate existenţa artistică, într-o risipire spirituală apropiată de flacăra sacrificiului şi mereu la tensiunea înaltă a dăruirii”. Astfel, poezia lui Radu Stanca ni se dezvăluie ca o suferinţă: „Îmi trebuie o nouă suferinţă/ Ca să mă pot deprinde cu uitarea,/ Căci în furtună numai o furtună,/ Astâmpără, pe stânci, descătuşarea.[…](Ars doloris)

Nicolae Manolescu observa prezenţa în baladele lui Radu Stanca a câtorva „false balade”, care sunt forme de „lirică ascunsă”: „Sensul lor nici nu se află în limbă, în construcţie, dar în prezenţa celui care le însufleţeşte. Poetul pune în scenă, inventând decorul şi subiectul, el e autor şi personaj, Radu Stanca şi Regele visător. Baladele pure n-au nimic neobişnuit. E nevoie ca eroii să joace rolul poetului, să fie măştile lui, e nevoie ca Ioana d’ Arc, lamentându-se pe rug, Bufallo Bill sau domnul îndoliat din castelul în ruine, Arhimede, simţindu-se apărat de cercurile lui în faţa soldatului, să lase să se vadă dincolo de chipurile lor, chipul poetului, dincolo de drama lor, drama poetului”. Tot Manolescu este de părere că la Radu Stanca „eroii nu există: ei nu sunt decât măşti, autorul însuşi travestindu-se în ei; pentru a se ascunde sau pentru a se dezvălui mai bine ”: „Tot ce mica-mi inimă pofteşte/ Mi-e prilej de-orgii şi de festine.”(De-aş fi rege).

De altfel, poemele Trubadurul mincinos şi De-aş fi rege  dezvoltă „o filosofie a fericirii ludice”, poetul îşi creează o lume proprie, luxoasă şi iluzorie, peste a cărei splendoare se lasă, ca o umbră, melancolia.

Cornel Regman vorbea despre „măştile” lui Radu Stanca, sinceritatea poetului fiind asociată cu „sinceritatea artistică a actorului” care-şi joacă „până la incandescenţă ipostazele.”  Adevăratul portret al lui Radu Stanca, susţine un bun cunoscător al lui, Şt. A. Doinaş, este „acela pe care ni-l propune el însuşi în Trubadurul mincinos (…) şi în Corydon (…)”

Poezia lui devine o scenă imaginară, pe care poetul, cu multiplele lui măşti, se manifestă cu o dezinvoltură de-a dreptul actoricească

De fiecare dată „altul”, poetul rămâne mereu „acelaşi”, prin intermediul unei autentificări prin sine, pornind de la acea imagine de dandy şi sfârşind cu minciuna trubadurescă, în care descrierea imaginarului devine o realitate: „Eu am, iubito, – n Spania un castel./ Porţile lui sunt prinse-n căngi de aur/ Şi lângă fiecare stă un maur/ Cu fes de-argint, cu scut şi cu cercel.”(Trubadurul mincinos).  „Trubadurul mincinos” defineşte, cum o spune chiar titlul, o ipostază a eului, şi anume cântăreţul galant al iubirii prin care se propune un univers al iluziei, rod al unei pure fantezii.

Ştefan A. Doinaş afirmă că la Radu Stanca „limba sfântă românească nu este un simplu vehicul, ci substanţă sonoră a spiritualităţii noastre…” , şi, deplângând dispariţia prematură a bunului său camarad, se întreabă: „Noi, oare noi, fără gingaşul sprijin al celui răpit, am mai fi cântăreţi?”

Bibliografie:

Nicolae Balotă , Cercul literar, poezia şi arta poetică, în „Labirint”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970.

Nicolae BalotăPoezia, I, Ed. Acad., 1980.

Mariana Brandl-Gherga ,Radu Stanca – Simboluri poetice, Timişoara, Editura Marineasa, 1999.

Ştefan Augustin Doinaş, Poeţi români, Editura Eminescu, 1999.

  1. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Editura Dacia, 1994.

Petru Poantă, Cercul literar de la Sibiu, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.

Corel Regman, Cărţi, autori, tendinţe; EPL, 1968.

Alexandru Ruja, Radu Stanca – sentimentul tragicului şi tensiunea esteticului, în „Studii de literatură română şi comparată”, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, vol. XXIII, 2007, p. 111 – 131.

Radu Stanca, Resurecţia baladei , în „Revista Cercului Literar”, I, nr. 5, 1945.

Dragoş Varga, Radu Stanca,  Sentimentul estetic al fiinţei, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005.

Ion Vartic, Radu Stanca – poezie şi teatru, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.

Bența Viorica