Nicolae Labiș – buzduganul unei generații

Nicolae Labiş

Nicolae Labiş

Mi se perindă în fața ochilor imagini tainice din trecut: un trecut care s-a dus și a apus. Îmi amintesc cum recitam cu lacrimi în ochi și noduri în gât, prin clasa a 8-a, la lecțiile de română, în fața clasei, versurile poetului meu preferat – Nicolae Labiș. ”Moartea Căprioarei” este, pentru mine, poate cel mai frumos cânt al existenței umane. Versurile atât pline de sensibilitate, de copilărie și maturitate în același timp, mă inspiră, mă duc cu gîndul la el, la cel care mi-a devenit poet la sufletului.

S-a stins din viață la vârsta fragedă de numai 21 de ani. În scurta lui viață, acesta a reușit să câștige inimile oamenilor prin sensibilitatea aparte de care a dat dovadă, prin talentul său unic și inegalabil. Născut în Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava la 2 decembrie 1935 și decedat la 22 decembrie 1956 la București, Nicolae Labiș a învățat să scrie, să citească și să deseneze la doar 5 ani, pentru că era fiu de învățători (Eugen și Ana – Profira).

A fost elevul mamei lui, în școala primară natală, dar apoi a continuat din clasa a treia în comuna Mihăești, satul Văcarea, unde era un elev foarte bun, luând numai note mari. Colegii lui povestesc ulterior despre el că era foarte creativ, că îi plăcea să recite, să scrie poezii și scenete, povești și povestioare. Odată cu debutul său, la 15 ani, în ziarul Zori noi (Suceava, 1950) și Viața Românească (1951), a fost numit de către Eugen Simion „buzduganul unei generații”, pentru că în felul acesta, a anunțat crearea generației lui Nichita Stănescu – generația șaizecistă.

Citiți şi / Read also  The 3rd of March – The International Day of Writers

Urmează liceul Nicu Gane din Fălticeni între anii 1947 – 1951, iar în 1950 are loc o consfătuire a tinerilor moldoveni, unde Labiș este prezent și apreciat pentru munca pe care o depunea în acele vremuri. Labiș era un miracol local, uimind pe toți prin cultura pe care o avea, prin îndrăzneala de care dădea dovadă și prin tăria de caracter care i se citea pe chip în pofida sensibilității pe care o ascundea înăuntrul lui. La finalul acelei consfătuiri, el recită poezia proprie: ”Fii dârz și luptă, Nicolae!

A urmat și Școala de Literatură Mihai Eminescu din București, unde D. Micu l-a caracterizat în felul următor: ”Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbește tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șiretenie ironică.” După ce a absolvit cursurile respective, Nicolae Labiș  devine redactor la Gazeta Literară și Contemporanul, apoi în 1954 se înscrie la Filologie, deși părăsește facultatea în semestrul doi.

Citiți şi / Read also  Miruna Rotaru - o zeiță a muzicii

În 1956 apare volumul Primele iubiri, care a fost foarte apreciat și acest lucru i-a oferit speranță și încredere în talentul său.

Toate aceste lucruri atât de frumoase iau sfârșit însă într-o noapte cumplită de decembrie. Fusese la un eveniment, la Restaurantul Capșa și aștepta tramvaiul pentru a merge la o întâlnire cu iubita lui – Maria Polevoi. Împins de o mână neștiută și bine – tăinuită, Labiș a căzut deloc întâmplător pe linia tramvaiului de la Colțea (ulterior s-a vorbit despre un asasinat politic) și așa a fost paralizat în urma unei lovituri puternice la cap și la coloană. La spital, chiar dacă a mai fost câteva zile conștient, medicii nu l-au putut salva, iar tânărul poet Nicolae Labiș s-a stins: mut, tăcut, durut și a luat cu el tot ce se putea de luat: misterul acelei lungi nopți de decembrie, amprentele mâinii care l-a îmbrâncit pe la spate, talentul său de necontestat și zâmbetele multor oameni din jur: care l-au cunoscut, l-au iubit și l-au apreciat și a celor care nu l-au cunoscut, dar încă îi apreciază astăzi frumoasele creații. Pasărea cu clonț de rubin s-a răzbunat…

Maria Bocicov

Popular: