Copilăria îți crește visele în palme

copilarie1Există în lumea asta o copilă ştrengară, care nu face prea multe mofturi, nu caută telefoane scumpe, ci doar tovarăși de joacă și nici nu se dă în vânt după jocuri video, ci mai degrabă tânjește după cățărat prin copaci, pozne și multe bomboane. Fiecare dintre noi o cunoaște, ni se mai arată uneori la un capăt de stradă, cu ochii zglobii, zâmbet larg și alură ștrengărească. Acestă copilă refuză să mai crească, vrea să rămână așa și te mai ademenește, și pe tine de multe ori în jocurile ei copilărești, da, ai ghicit, e ea, blânda, dulcea și inocenta, copilăria ta.


Copilăria
, puntea pe care alergăm să ne eliberăm de griji și ne croim drumul spre rai, mâna care ne ocrotește de ploile suferinței și de umbrele tăcerii. O viață nu mi-ar ajunge să-mi retrăiesc amintirile copilăriei, să-mi plimb picioarele în lung și-n lat, să-mi port visele tinere spre zări înalte și să mă culc seara, sleită de puteri sub cerul înstelat, fără griji și gânduri grele, doar cu imaginea răsăritului de a doua zi. Îmi amintesc și-acum cum noțiunea timpului nu exista pentru noi, eram doar noi și cerul, legănate ușor de vânt în zilele toride de vară. Ah! Dar și ce veri, veri darnice, doldora de cireșe, mere, caise coapte, dar să vezi, tare-i harnică copilăria asta, n-are somn, nici liniște.

Mă trezea în zori, pe când țăranii îți duceau puterile la câmp, și-mi testa forțele urcându-mă-n cireși, umplându-mi burta, apoi poala. Mă răsfățam apoi, ca orice femeie, de altfel, punându-mi cercei roșii aprinși la ureche și tare-mi mai plăcea să-mi plimb frumoasele bijuterii pe ulițele satului. Dar, plimbările prin sat, de mână cu copilăria aveau și ele un scop bine determinat, ne tot uitam pe unde-au mai rămas cireșe coapte, ca să știm cu cine să ne împrumutăm, căci hărnicia copilăriei mele lăsa toții pomii în prag de faliment. Se pare însă că ea, copilăria, iubește foarte mult scăldatul, îi place și gata, nu vrea s-o asculte nici pe mama, sau poate că-i place doar să nu stea pe loc, fuga să-și umple poala cu bunătăți, fuga să se bălăcească-n apele repezi ale râului și fuga prin poiene, alergând după fluturași, și fel de fel de gâze.

Citește și  Agricultura României

Da, izvorul nostru de energie e acolo, în inima copilăriei, ne-am alimentat din plin din el, dar cum am mai crescut, am cam uitat să trecem să-i dăm binețe, să-l curățim și să-l ținem într-o veșnică sărbătoare, așa cum o făceam odinioară. De asta a tot secat ușor, ușor, iar acum avem energie tot mai puțină, dar tot mai însetați suntem de ea.

Și totuși, copila asta ștrengară ascunde ceva misterios în privirea ei. Cred că a făcut vriun legământ cu bătrânul timp, căci; oare ce bunic n-ar încerca să îndeplinească poftele nepoțeilor?  S-au înțeles ca el să rămână neschimbat, iar pe ea să n-o grăbească să crească și nici s-o îmbătrânească. Iar noi, de când ne întâlnim mai rar, timpul aleargă ca un nebun, pe semne, s-o fi supărat că am crescut, căci tare-i mai plăceau și lui jocurile noastre de-a v-ați ascunselea, căci nu ne găsea niciodată în același loc. Unde ne sunt zilele când păscând boboceii în lunca râului stăteam amândouă pe spate și priveam spre cer? iar în ochii noștri, norii se prefăceau în înghețate glazurate, în vată dulce și-n elefanți cărora le cântam cântecelul nostru preferat, iar ei dansau leneși purtați de vânt.

Dar, toate-s efemere-n viața asta, vremurile glorioase apun, monumetele impunătoare se prăbușesc și împărații glorioși mor, există doar două lucruri, care rămân veșnice și tinere în viața asta, sufletul și copilăria. Două icoane ale existenței, care dau trecerii noastre pe pământ, gust și culoare. Copilăria plimbă sufletul până dincolo de orizont, până la marginea lumii chiar, iar sufletul îi înmagazinează amintirile într-un cufăraș ascuns, poleit cu emoții și trăiri copleșitoare, departe de ochii curioși ai lumii. Pe care-l deschide doar în zile de sărbătoare, în care copilăria hotărăște să-i treacă pragul și să se oprească nițel din zbenguiala ei veșnică, pentru a depăna firul amintirilor și-a râde cu poftă.

Atunci când copilăria râde, inima se trezește din somnul disperării și începe să bată mai alerg, să nutrească viață, pentru că i s-a întors speranța acasă, cea care n-a supărat-o niciodată, care n-a făcut-o să plângă și nici nu i-a reproșat nimic, cea pentru care însă-și viața înseamnă bucurie. Bucurie de a trăi, bucurie de a contempla înconjurătorul, de a alerga fără scop, punct final, biruință. Bucuria de a oferi și iubi fără motiv, de a plânge de fericire sau doar din cauza că i-ar fi nimerit un fir de praf în ochi, trezit și acela la viață sub picioarele tinere ale copiilor, care s-a prins într-un joc copilăresc.

Citește și  Limba noastră cea română

copilarie2

Unica șansă a noastră de a trăi cu adevărat, de a călca greutățile cu picioarele goale și de a modela nourașii pentru a ne scrie în alb pufos povestea, este să invităm mai des copilăria să ne treacă prin ospețe. Iar dacă vine, s-o reținem mai mult în odaia sufletului, unde ne stă lădița cu bogății ce contează cu adevărat. Apoi să ne trezim inima, spunându-i că speranța ei s-a întors acasă, iar chipul nu mai stă mohorât și împovărat de grijile cotidiene, ci radiază de fericire, picioarele sunt goale ca altădată, părul e alintat subtil de vânt, obrajii sunt sărutați dulce de soare, iar iarba e verde și mustoasă, stropită cu roua dimineților, în care copilăria a dansat și semănat boabe de fericire.

Atunci inima va pulsa mai multă viață, va trăi copilărește și va întoarce omului rostul vieții, pe care-l credea de mult pierdut. Căci, ce-i trebuie omului pentru fericire? Doar o dragoste și o vocație? Nu, omul are nevoie de întâlniri dese cu copilăria sa, la care să-și aducă și desaga cu amintiri. S-o deschidă împreună și să fie cuprinși de ploaia de petale a clipelor, în care alergau desculț și-și țineau visele în palme.

Cristina Morari