Durerile noastre – o insulă pustie

fata, tristete, ploaieDureri mai vechi, dureri mai noi, dureri tăcute sau zgomotoase… toate se frământă în mine și mă cutremură. Mă doare un vis, mă doare o speranță, mă apasă un gând și-un ideal. Îmi simt sufletul împovărat de dureri, care mai de care mai zvăpăiate.

Când ne doare, ne uităm înspre cer, să ne ascundem lacrimile, să putem respira, să tragem aer curat în piept. Dar, oamenii nu știu că atunci când ne uităm spre cer, ne doare și mai mult și seninătatea cerului nu ne luminează, ba dimpotrivă: ne face să ne simțim singuri sub același cer, sub aceleași stele, sub aceeași divinitate.

În mine s-a născut un ocean: unul nou, recent creat din lacrimile mele atât de sărate.

E un ocean al fricii și deznădejdii, al durerii. Când mă doare, plâng. Lacrimi tăcute îmi inundă simțirile, se preling pe o rază de suflet, susură și mă doare ceva în inimă. Să fie chiar ea, inima? Nu, e mai mult decât atât, e pulsul meu de viață care mă doare. E îngrozitor să rămâi singur cu tine, cu ce gândești și cu ce simți și să nu poți scăpa de incertitudini. E o senzație dureroasă, poate cea mai dureroasă.

sad, girlÎn fond, durerile noastre sunt o insulă pustie. Ni le deplângem pe toate și ni le ducem departe, le izolăm de restul trăirilor; le înghesuim într-un bagaj gri și încăpător, le tot înghesuim, apoi le ducem departe de tot, departe de grijile cotidiene: le ducem pe o insulă pustie, acolo unde nimeni nu ajunge, ca să le poată vindeca.

Mi-am dus și eu  durerile pe o insulă pustie și acea insulă e viața mea. Seara, mi-o vizitez și rămân acolo tot restul nopții și doar durerile mele îmi țin companie. Mă apasă, mă dor, mă macină, mă frământă, mă rod. Dar respir, încă respir… cu speranța ca într-o bună zi, o flacără omenească să ajungă pe insula mea pustie, să-mi alunge toate fricile și tristețile și dezamăgirile, să îmi dăruiască în schimb zâmbetul: cel adevărat, cel care vine din suflet și din ce simt.

Citește și  Mama, începutul tuturor începuturilor

Îmi aștept speranța să se întoarcă acasă, îmi aștept eroul să mă salveze, pentru că nu mai găsesc scăpare singură, departe de lume, departe de mine, de tot ce vreau, de tot ce simt cu adevărat…

Maria Bocicov