Nostalgie de toamnă

Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! (Nichita Stănescu)

toamna, frunze, bancaPisica îmi toarce leneș lângă picior. Îmi mai aruncă câte o privire somnoroasă și apoi se ghemuiește lângă mine. Eu mai sorb o gură din ceaiul meu de mentă și privesc orizontul, apoi cerul, apoi îmi arunc privirea în gol; aștept să treacă un vis pe sub ochii mei, ca să mi-i trezească.

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au îndrăgostit și s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele de fibră.

Îmi amintesc de toamnele mele, care au trecut toate, la rând, atât de repede. Au venit și s-au dus și acum, e toamnă iar. Nu e toamnă doar în calendar, e toamnă și în mine, simt o schimbare, simt că mi-a pătruns prin toate colțurile și mă așteaptă, să mă întristeze. Dar eu nu privesc înăuntrul meu, eu privesc în afară, să nu cumva să mă prindă în mrejele ei.

Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de chindie pe cerul satului meu. Zboară pe sus, pe deasupra noastră, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde.

Îmi vine miros de must. În sat e forfotă, oamenii își strâng roadele. E vremea de strâns, că doar nu au muncit degeaba. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… Frumoasă mireasmă! E miros de veșnicie.

Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece. E o mireasmă de dor. Mi-e dor de mine, de parcă am rămas undeva în vară și acum aștept să treacă toamna, apoi iarna, ca să revin la viață din primăvară, apoi să mă regăsesc, vara; să mă caut, să mă uit la mine ca la cineva pe care nu l-am văzut de multă vreme.

Miroase a tăcere. E tăcere în sufletul meu; tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri și dor. Un dor de veșnicie îmi apasă pe tâmplă. Apoi, dorul de veșnicie îmi apasă simțirile.

Neobosită e toamna, călătorește an de an, pe meleagurile noatre, o găzduim, apoi o îndepărtăm. E un circuit tainic. Sau poate noi călătorim prin anotimpuri?

Mi-e frig, dar nu la suprafață. Mi-e frig în suflet. Închide-mi ușa sufletului meu, că vine frigul toamnei peste el. Mi-e frig, mi-e dor, mi-e tăcere, mi-e melancolie, mi-e toamnă.

Scriu și-mi înșiruiesc gândurile; adun litere, apoi cuvinte, le caut, le înmoi în cerneala gri din călimara toamnei.

E trist peste sat și în mine. E nostalgie de toamnă.

Maria Bocicov


Posted

in

, , ,

by