Mami, suflă-mi pe inimă…

person-868315_1280„Durerea e un lucru foarte ciudat; suntem atât de neputincioşi în faţa ei. E ca o fereastră care se deschide atunci când vrea ea. Camera se răceşte şi nu putem decât să tremurăm…” (Arthur Golden)

Durerile noastre sunt o insulă pustie. Dureri mai vechi, dureri mai noi… Le simt adânc în mine. Îmi apasă pe suflet, pe simțiri, pe tâmplă; mă macină, mă frămîntă, nu mă lasă să respir, nu mă lasă să trăiesc.

Inima mea e slabă acum, pentru că durerile care trăiesc în interiorul ei sunt mai puternice decât ea, pentru că aceste dureri devoratoare se hrănesc cu bucăți din ea. Sufletul e un loc tăinuit și un mare mister: nimeni nu știe unde se află, dar toți știu cum doare.

Sufletul are răni neștiute de nimeni, răni adânci imprimate pe învelișul inimii, care dor tot mai mult și mai mult și se acutizează cu fiecare respirație, cu fiecare gură de aer trasă silit în plămâni. Rănile acestea sunt incredibil de adânci, iar pe dinăuntru, mii de săgeți împung inima cu putere, aducând în față regrete, amintiri, dorințe, trăiri vii, trăiri vechi, dar vii. Îi poți minți cu ușurință pe alții că ești bine, îi poți minți cu un zâmbet și cu felul tău de a fi, zâmbind și râzând și mergând înainte. Dar cum să te minți pe tine? Cum să te minți? Când inima ți-e plină de răni, care sângerează zilnic, clipă de clipă…

Nu, nu te poți minți, iar lacrimile care ți se nasc în suflet, încep să curgă pe dinafară, și curg, mai ales noaptea, pentru că ziua e ușor să-ți ascunzi emoțiile, și față de tine, și față de alții, dar noaptea… e imposibil. Ești doar tu, cu tine însuți, cu gândurile tale, cu imagini din trecutul tău care ți se perindă în fața ochilor pentru a agrava și mai mult durerea pe care o ai. Ești doar tu, doar tu cu inima ta atât de vulnerabilă, care strigă după ajutor, iar tu nu poți face nimic s-o ajuți.

Citește și  Bunătatea. A fi sau a nu fi?

Toți avem dureri, unele mai adânci, altele mai la suprafață, unele mai vechi, altele mai noi, dar cert este că toate sângerează din când în când și ne împiedică să trăim fericiți. Uneori, ne dorim ca aceste dureri să dispară printr-o minune, să ne culcăm liniștiți seara în patul nostru cald, iar a doua zi, dimineața, toate durerile să dispară odată cu împrăștierea întunericului. Ne-am dori să dispară toate dubiile, toate gândurile care ne fac slabi, toate urmele de îndoieli, toate regretele; iar rănile să se cicatrizeze, pentru a ne lăsa să ne ducem crucea în tihnă și pace.

Sau de multe ori ne dorim ca durerile să ne fie spulberate de un vânt puternic, să fie duse departe, părăsite undeva, la o margine de lume, fără să mai poată veni înapoi, fără să ne mai tulbure vreodată. Dar de cele mai multe ori, ne dorim ca inima să redevină ceea ce a fost cândva, să pulseze fericire din nou.

Asta-mi doresc și eu, ca orice muritor de rând, să bată un vânt puternic și să-mi sufle toate durerile sau să dispară toate odată cu lăsarea dimineții, dar până atunci…

Mamă, știu că te doare când știi că și pe mine mă doare, însă într-o zi durerea va dispărea, într-o zi va trece, dar până atunci, te rog, spulberă-mi dubiile, împrăștie-mi tăcerile, alungă-mi fricile, liniștește-mi simțirile, arată-mi drumul către mine. Mami, suflă-mi pe inimă, așa cum îmi suflai pe genunchi, ca să-mi treacă zgârieturile, atunci când eram doar o copilă fără griji. Suflă-mi pe inimă, ca să nu mă mai doară…

Citește și  Fascinația planetei albastre - viața la temperaturi extreme

Maria Bocicov