Străbătând nordul țării – unul mioritic, parcă proaspăt descris de cerneala lui Sadoveanu, am descoperit, împreună cu alți prieteni de la EduSoft, o comoară păstrătoare de românesc.
Intrând în Vatra-Dornei, nu găsești loc mai potrivit de a pipăi trecutul decât Muzeul de Etnografie, unul neobișnuit tocmai prin găzduirea unor gingașe patrupede, pufoase, care torc, vreo cinci la număr, file de istorie așezate cu acuratețe la loc ferit de praf și uitare.
Intrând pe ușa instituției, am intrat, de fapt, pe o portiță a sufletului strămoșilor noștri, transmițându-ne, cu băgare de seamă, averi și simboluri incontestabile, fără pereche în lume. Intrând, sufletul ți se așază pe un scaun, iar picioarele te plimbă prin vremi apuse, dar stocate în vitrine fără preț.
Un jet de lumină coboară din tavan, lovindu-se de podea, apoi oprindu-se, alb-nemaivăzută, pe siluetele pieselor, tinere și în etate, de o frumusețe ardentă. Jocurile de umbre, mai ales prin ungherele sălilor, amplifică existența de viață și statorniciă a muzeului din oraș, acolo unde persistă miros de timp trecut, unul care, însă, trăiește prin fiecare piesă din muzeu și care trezește în ochiul vizitatorului emoție ancestrală.
Aici, vitrinele pline sunt expuse la văzul iubitorilor de artă și istorie. Piesele din muzeu au câte o poveste aparte și parcă fiecare din ele vorbește, prin non-verbal, prin culoare, prin ornamente, prin firul țesăturii, prin vopseaua ștearsă parțial. Am traversat țara din nord în sud, de la este la vest preț de-o călătorie a luminii pe retină, privind la fiece obiect expus după sticla vitrinelor, parcurgând epoci cu gândul, cu ochii, în subconștient și în timp real, având alături un etnograf de preț, Minorica Dranca, cea care ne-a plătit biletul frumoasei robinsonade prin cuvinte și cunoștințe speciale în domeniu.
Surprinși de felul în care i-a reușit să stocheze o mulțime de informații, am constatat că e, de fapt, o bibliotecă vie. Vorbea despre fiecare piesă ca despre copilul ei: cu grijă, ca nu cumva sonorizarea consoanelor din vorbe să spargă liniștea în care acestea odihnesc cuminți, așteptând vizitatori îndrăgostiți de eul lor.
Nu e singură niciodată la locul de muncă, ci are alături, pe undeva printre ghemotoacele de lână, pe sub covețile de copt pâine, pe mesele împodobite cu fel de fel de broderii și țesături de-ale buneilor buneilor noștri.
Le-am surprins pe drăgălașele și jucăușele pisici plimbându-se prin sălile muzeului parcă verificând starea lucrurilor. Am înțeles: tocmai ele sunt cele care stau de veghe și studiază îmbătrânirea fiecărui exponat, iar codițele lor șterg ultimele urme de praf acolo pe unde nu se poate de pătruns.
La plecare, pisicile, aidoma străjerilor, s-au pus în pragul casei, nedorită fiindu-le plecarea noastră.
Maria Dicusar
Articole înrudite:
Tainița suceveană Cacica – mica Polonie românească
Regatul de sare
Anca Pintilie dăruind… Cheia Raiului
Aventura extraordinară de pe Muntele Ceahlău
Theodor Aman – pictor şi gravor
„Când faci artă, te joci”
Cum să cucerești o veveriță…
O bijuterie bucovineană – Mănăstirea Humorului
Dați-mi un muzeu și eu o să-l umplu
Muzeul de Artă „Ion Irimescu” din Fălticeni – un veac de artă
Ziua dreptății – 1 Decembrie
Grădina Botanică din Prăjeşti – un spaţiu revitalizant si inviorător
Crăciunul şi inimile noastre umplute de magie
Oaza de sănătate de la Băile Figa, Beclean, Bistrița-Năsăud