Luna abia plecase la culcare, iar soarele strălucea încă somnoros, așa a început călătoria mea spre Muntele Ceahlău, care s-a dovedit a fi Aventura Vieții Mele. Am trăit atât de intens acea zi din viața mea, încât cu greu aș putea s-o compar cu o alta. A fost prea frumos, prea extrem și prea energizant.
Născută ca o idee nevinovată, această călătorie s-a transformat într-un episod dintr-un reality show de mare extremitate. Pornisem pe drumul necunoscutului pentru a descoperi mândrul, falnicul și arhicunoscutul Masiv Ceahlău, care, de altfel avea să ne testeze limitele, să ne antreneze spiritul de echipă și să ne bucure ochii cu peisaje rupte din raiul lui Dumnezeu.
Gândurile-mi zboară acum spre acele locuri, iar amintirile nu contenesc să-mi inunde sufletul. Mă iau fiorii când mă gândesc că, nefiind echipați corespunzător, am reușit să înfruntăm vitregiile muntelui și să ajunge acolo sus, lăsându-mi urmele pe creștetul lui alb și imposibil de cuprins cu ochii.
Oare m-am pomenit cu adevărat în paradis?
Muntele Ceahlău, ca un bun gospodar, ospitalier și generos, ne-a oferit în drumul nostru spre cucerirea vârfurilor sale masive, Vârful Ocolașul Mare (1907 m) și Toaca (1904 m), o mulțime de peisaje magnifice și diverse. Noi am savurat din plin peisajele pe care ni le-a deschis generos Vârful Toaca.
La poalele muntelui m-am pomenit cu o primăvară frumoasă, cu copaci înverziți. Aceștia, legănați ușor de un vânt blând, îmi șopteau mult noroc și curaj în aventura mea, de-aș fi știut ce aventură uimitoare mi se pregătește. M-aș fi gândit oare că, cu o asemenea întâmpinare, o să am parte și de momente de grea încercare? Nicidecum.
Deci, am pășit ușor pe potecile înguste ale muntelui, picioarele mele o luau înainte, dar ochii mei priveau mereu în urmă, nu se săturau să tot contempleze frumusețea și armonia acelui loc rustic, rupt de tot ce înseamnă tehnologie și modern. Mă simțeam în sfârșit detașată de grijile cotidiene, de aglomerația orașului și de fel de fel de gaze de eșapament sau fum.
Aici mă învăluiau doar notele de prospețime ale aerului de munte, foarte sănătos de altfel. Cu fiecare pas cu care înaintam, simțeam cum în sfârșit mă potrivesc peisajului. Îmi dădeam seama că natura umană a pornit de aici, din inima naturii și că după asta tânjim mereu, de asta avem uneori momente de dezechilibru emoțional, de asta suntem tensionați deseori.
Probabil sufletul și corpul nostru au nevoie de întâlniri dese cu baștina lor. Pentru că simt nevoia de energie și armonie, li se face dor de sine. Tocmai asta nu reușim noi să observăm fiind veșnic preocupați de serviciu și rutină.
La poalele Muntelui Ceahlău era primăvară, păsărelele ciripeau zburând dintr-un copac în altul, sunt libere, au timp și de joacă. Înaintând, totuși, simțeam cum aerul devine tot mai dens, iar primii fiori reci începeau să-mi cuprindă corpul, foarte atentă și curioasă urmam drumul potecilor înguste, care știau sigur unde vor să-mi silească pașii.
Mai sus, tot mai sus, anevoioase sunt potecile, dar energizante sunt panoramele înalte care-ți aduc pământul la picioare. Primii mușchi, primele porțiuni de pământ înghețat, asta-mi dezvăluiau înălțimile. Traseul părea mai anevoios, oboseala se înfiripa câte puțin în picioarele mele, dar nici gând să le ascult.
Am trăi trei anotimpuri în aceeași zi. Mi se părea absolut fenomenal, absolut extraordinar.
Înaintând, lăsând în urmă acea primăvară frumoasă și acea toamnă târzie, simțeam cum iarna se pregătise să ne întâmpine frumos, acoperindu-ne calea cu zăpadă, o zăpadă albă ce inspira curățenia și legământul muntelui cu cerul.
Starea mea trecea dintr-o extremă în alta, mă trezisem în mijloc de primăvară, fiind gata să-mi las hainele grele, asemeni Dochiei, pe care am întâlnit-o aici, transformată în stană de piatră, după cum spune legenda, apoi aerul rece de toamnă mă preîntâmpinase că e încă devreme să-mi las straiele groase. Ca într-un sfârșit, ajunsă foarte aproape de inima Muntelui Ceahlău, să mă surprindă cu zăpadă de jur împrejur.
Ajunsă pe Vârful Toaca, la 1904 m altitudine, ținând în palme pădurile, satele care se zăreau în zare, am simțit pentru prima dată că omul, atât de mic, se poate simți stăpân peste toate, dar n-are cum să fie, în imensitatea aceasta nu are cum să domine, oricât de mult n-ar încerca. Doar Dumnezeu poate fi stăpân peste toate, doar el.
Obosită după această luptă cu potecile întortocheate și mulțumită că am reușit să pășesc pe această bucată de pământ sacră, modelată cu adevărat de mâinile lui Dumnezeu, am simțit să mă opresc preț de câteva minute și să contemplez în liniște această minune, umplându-mi în același timp plămânii cu acel aer pur, pe care aveai impresia că nu doar îl respiri, ci îl și guști.
Acolo, pe Vârful Toaca, eu și prietenii mei am întâlnit viață, am întâlnit vitalitatea umană, care mi se părea că există doar acolo jos, de unde pornisem și noi. Ne-am recompensat efortul de a ajunge acolo sus cu o ciorbă caldă și ne-am continuat drumul.
Pe acel vârf se simte prezența lui Dumnezeu pe fiecare centimetru de pământ și tare mare ne-a fost surprinderea să găsim acolo, printre troiene și pietre o mănăstire frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu pe acest vârf greu de atins.
Pitită între cele două vârfuri ale Masivului Ceahlău, cred că-i plăsmuită aici, anume pentru a-i oferi turistului ocazia de a spune o rugăciune sinceră. De la oamenii de acolo am aflat că a fost construită cu suportul celor care s-au încumetat să cuprindă necuprinsul acestui loc, cărând în spate produsele și toate cele necesare mănăstirii.
M-am convins pe deplin că această mănăstire e situată la cea mai mare altitudine din ţară, printre alte așezăminte monahale, și e cu adevărăt cel mai aproape de Dumnezeu și la propriu și la figurat. Iar cei care escaladează muntele trebuie să intre aici, pentru a-și purifica, nu doar trupul cu acel aer de o prospețime care vorbește, ci și sufletul, cu rugăciuni care se spun chiar la urechea lui Dumnezeu.
Când a venit clipa reîntoarcerii noastre la cele cotidiene, nici picioarele și nici sufletul nu ne lăsa să-l privăm atât de repede de bucuria nemărginită de a se regăsi. Totuși, se lăsa seara deja, iar obligațiile de acolo de jos, de unde lumea își continua veșnica forfotă, m-au făcut să-mi conving și trupul, și sufletul că vom reveni aici pentru o doză de sănătate.
Dacă urcarea pe Masivul Ceahlău a fost presărată cu o doză de adrenalină, atunci coborârea a fost și mai neordinară. Norocul nostru a fost că am întâlnit în drumul nostru niște oameni deosebiți, care ne-au împărtășit din tainele misterioase ale muntelui.
Am coborât muntele transformându-i potecile în derdeluș, zvăpăindu-ne ca niște copii care abia așteptau să cadă zăpadă și să-și scoată săniuțele la plimbare.
Spărgând portalul timpului și poposind iar în acea primăvară verde, ne-am oprit lângă misterioasa, Stânca Dochia, despre care auzisem o mulțime de legende intrigante, și care păstrează ceva magic în pereții ei stâncoși.
Ne-am potolit setea cu apă cristalină de izvor, ce susura vesel, simțindu-se și el mândru că e născut, acolo, în inima Ceahlăului.
Pășind înapoi pe pământul care clocotea de viață, în care timpul alerga ca un nebun, m-am simțit trezită dintr-un vis. Imaginile pe care le-am surprins acolo, sus, îmi rulau insistent prin minte, simțeam că o parte din gândurile mele au rămas acolo.
Am ajuns acasă un pic obosită de drumul lung, că na, suntem muritori de rând, dar cu o geantă plină de amintiri și energie pentru ani.
Dacă simțiți că rutina vă domină, dacă simțiți că aveți nevoie de momente de respiro, iar sufletul și trupul vă cer insistent asta, nu ezitați să porniți în Aventura Vieții Voastre, escaladând Masivul Ceahlău sau orice alt munte.
Veți descoperi o altă lume, unde timpul nu se grăbește, unde liniștea seamănă energie și fericire. Atunci și trupul, și sufletul vă vor mulțumi pentru acest cadou minunat.
Cristina Morari
Articole înrudite:
Berzunți – liniștea care vorbește
M-ai regăsit, Bucureşti
Plimbare pe o bijuterie
Speranță, întoarce-te acasă!
Fereastra trecutului
Avem nevoie de ploaie ca să ştim că Dumnezeu nu ne-a uitat
Mamă bună, mamă dragă
Satul meu – leagănul meu de dor
Fricile nu fac decât să ne amintească că suntem oameni
În Moldova toamnele…
Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim
O culoare – Diana Tudosă
Peștera Urșilor – cea mai frumoasă peșteră din România
Cluj- Napoca – oglindă a trecutului, capodoperă a contemporaneității