Deşi se află – iată! – la al optulea roman scris în limba română şi difuzat în România, scriitorul german Paul Lucian Letzner continuă să fie încă puţin cunoscut la noi, ceea ce ne determină a considera oportună comunicarea/divulgarea câtorva amănunte din interesanta şi bulversanta sa biografie. Etnic german de origine, născut în Bucureşti la 5 ianuarie 1963, Paul Lucian Letzner a absolvit, în 1985, Academia de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Trei ani mai târziu, în 1988, reuşeşte să evadeze din lagărul comunist, stabilindu-se în cele din urmă în Germania, unde lucrează actualmente ca inginer de instalaţii industriale – îndeletnicire cronofagă fiindcă presupune, între altele, pentru el, frecvente şi îndelungi deplasări în state din Europa, Asia şi America. Cu toate acestea, făcând dovada unei puteri de muncă ieşite din comun, a unei tenacităţi demne de invidiat, dar şi a unui talent scriitoricesc de necontestat, Paul Lucian Letzner a reuşit să se impună, în ultimii ani, drept unul dintre cei mai activi, mai pasionaţi şi pasionanţi romancieri din spaţiul literar românesc.
După un debut editorial remarcabil cu romanul …Şi diavolii mor cândva (2010), Paul Lucian Letzner a dat la iveală, an de an, câte un nou roman, într-o cadenţă fără fisură, de-o exactitate şi cu o meticulozitate prusacă. Astfel, romanului de debut i-au succedat cele intitulate Jertfa uitată – Haiducii Dobrogei (2011), Jurnal de destin (2012), Meşterul Manole redivivus – Mânăstirea Chiajna-Giuleşti (2013), Poveşti luate de apă-Ada Kaleh (2014), Taina strămoşilor (2015), Dezertor din lagărul comunist (2016) şi cel mai recent, pe care îl prefaţăm aici – Fericirea vine cu ascensorul (2017), titlu care sugerează atât tema, cât şi ideea cărţii, fiindcă „titlul – după cum spunea un conaţional al autorului, cu două secole în urmă – trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare” (Schopenhauer). E locul să spunem că toate aceste reuşite editoriale n-ar fi fost posibile fără aportul profesorului Daniel Nicolescu, consilier editorial competent care a ştiut să se erijeze, atunci când a fost nevoie, în devotat agent literar ori chiar în prefaţator şi recenzent…
Spre deosebire de prozatoarea Herta Müller, de pildă, fugită şi ea din România şi stabilită în Germania, care se remarcă prin excese rechizitoriale la adresa foştilor conaţionali, asupra cărora aruncă doar săgeţi înveninate, semn că nu mai poate privi înapoi fără mânie, Paul Lucian Letzner, dimpotrivă, mărturiseşte că motivaţia producţiilor sale epice nu e alta decât intenţia/dorinţa de a-şi plăti datoriile morale faţă de patria natală.
A fost nevoit să părăsească România în urmă cu trei decenii doar pentru a-şi împlini destinul în lumea liberă, dar se vede de la o poştă că se simte încă puternic atras de ţara noastră, pe care o iubeşte cu pasiune pentru frumuseţile ei fără seamăn, admirându-i trecutul eroic şi fabulos şi încercând să o apere, pe cât îi stă în putinţă, de rapacitatea urmaşilor celor care ne-au distrus elitele în anii ’50, reveniţi acum sub chipul unor magnaţi ai finanţelor, cu intenţia instaurării, la noi, a unui „regim de ocupaţie de factură modernă”.
Campania instrumentată de aceştia – ne avertiza undeva Paul Lucian Letzner – are drept obiectiv jefuirea avuţiei naţionale, precum şi distrugerea „stâlpilor de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei noastre strămoşeşti, ai dorinţei românului de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpân pe munca şi pe bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi”. (Dezertor din lagărul comunist, pagina 206.) În câteva dintre romanele sale, elemente din biografia autorului sunt împrumutate biografiei personajului principal, ceea ce conferă aproape tuturor scrierilor sale un vădit caracter autobiografic.
În această privinţă, nici Fericirea vine cu ascensorul nu face excepţie, în sensul că Martin Truss, unul dintre protagoniştii romanului, e, de fapt, autorul însuşi. Ni se comunică acum un amănunt biografic pe care doar îl intuiam şi care explică în mare parte comportamentul, atitudinea şi mentalitatea scriitorului, anume acela că mama sa era româncă. „Marieta Truss născută Bratu, mama lui Martin – citim în subcapitolul consacrat respectivului personaj –, era o femeie simplă, deşi se trăgea din neam de preoţi cu tradiţie în comuna Răşinari – Sibiu. Părinţii ei fuseseră printre cei care suferiseră după instaurarea guvernului comunist în România, datorită convingerilor lor creştin-ortodoxe. Marieta fusese o elevă foarte bună în şcoli, dar faptul că tatăl ei fusese deţinut la închisoarea comunistă din Piteşti, unde a şi decedat, i-a închis accesul spre studiu la o facultate, cu atât mai mult cu cât voia să studieze filologia. În Bucureşti, Marieta lucrase ca secretară la o firmă din industria chimică”.
Tatăl lui Martin, Johann Truss, era sas din Sibiu, dar lucra în Bucureşti ca ziarist. Cert e că atât vârsta lui Martin Truss (42 de ani), cât şi profesia (inginer mecanic), localitatea de domiciliu (oraşul Nürnberg din Germania) şi probabil situaţia sa familială sunt identice cu cele ale autorului. Divorţat încă din 1998, inginerul Martin Truss trăia acum singur „într-un mic dar drăguţ apartament din cartierul «Gebersdorf». Fiica sa Johanna se măritase şi locuia la soţul ei, Michael Krause. Aveau împreună o fetiţă, pe Christina Krause. Începând din toamna lui 2010, Martin Truss lucra la Societatea de Asigurări „Cautus Vita”. Serviciul îi plăcea, dar avea o şefă tare arogantă şi neprietenoasă, care îi punea mereu „beţe în roate”, nimeni alta decât directoarea generală Corina Wagner, „o femeie frumoasă, înaltă de 1.72m., cu un păr lung, blond închis, care-i umbrea ochii negri, frumos conturaţi, uşor migdalaţi, aşezaţi pe o figură ovală, feminină, inteligentă. (…) Se putea spune, fără îndoială, că este o femeie nu numai drăguţă, ci chiar frumoasă, ruptă din reviste, spus în limbajul popular”.
Soţul Corinei, Alex Wagner, lucra la o prosperă firmă de transporturi, aparţinând tatălui său. Din păcate însă, mariajul lor era cât se poate de nefericit – pentru a ne exprima eufemistic – fiindcă Alex, alcoolic şi afemeiat, devenit bisexual în ultima vreme, venea tot mai rar pe acasă, neglijându-şi nu doar familia, ci şi obligaţiile de serviciu. Totuşi cei doi, Corina şi Alex, hotărâseră să petreacă Revelionul 2011 la un restaurant, împreună cu un grup numeros de prieteni. În după-amiaza zilei de 31 decembrie 2010, Cora îl sună pe Alex pentru a-l întreba la ce oră vor pleca la party-ul de revelion. Alex îi răspunde că el trebuie să plece urgent la München, pentru a încheia o importantă afacere. Cu această scurtă convorbire telefonică între cei doi soţi – care constituie, un prim element al intrigii – începe, de fapt, romanul. Celelalte informaţii ţinând de ceea ce se cheamă expoziţiune – locul, timpul şi protagoniştii acţiunii – ne vor fi furnizate ulterior, măiestrit îmbrăcate în etapele desfăşurării acţiunii, care, ca în orice roman, comportă mai multe planuri, fiecăruia dintre ele corespunzându-i un conflict.
Un prim plan ar fi acela al statutului social al Corinei, al neîmplinirii acesteia în planul vieţii conjugale, compensat oarecum de eclatantele sale succese profesionale. Dacă alăturăm acestui plan şi numeroasele informaţii referitoare la familia socrilor Corinei, la aceea a Johannei, fiica lui Martin Truss, sau chiar la cea întemeiată ulterior, spre final, de Corina şi Martin, putem spune că Fericirea vine cu ascensorul este, înainte de toate, un roman al vieţii de familie. Apoi, prezentarea detaliată a situaţiei întreprinderilor în care a lucrat Martin, ca şi a firmei de transporturi a socrului Corinei şi, mai ales, a Societăţii de Asigurări „Cautus Vita”, unde lucrează în prezent protagoniştii, ne îndreptăţesc să afirmăm că Fericirea vine cu ascensorul este şi un roman social.
Zbuciumul sufletesc al eroinei, partajată între dorinţa de a avea o viaţă de familie normală, de a salva aparenţele sociale şi dorinţa de a întemeia o căsnicie fericită alături de Martin Truss fac din Fericirea vine cu ascensorul un roman psihologic, un izbutit roman de „analiză”, în accepţia conferită cândva termenului de Garabet Ibrăileanu în celebrul său studiu intitulat chiar „Creaţie şi analiză”.
În sfârşit, modalitatea cu totul insolită, ingenioasă imaginată de autor pentru a-i determina pe cei doi protagonişti să evolueze de la antipatie la simpatie, iar mai apoi de la admiraţie la iubire, fac din Fericirea vine cu ascensorul un captivant roman de dragoste. Avem de-a face, aşadar, cu o operă complexă, cu un roman total, calităţi rarisime în cazul unor scrieri de dimensiuni relativ reduse, aşa cum este Fericirea vine cu ascensorul.
Abandonată de soţul vicios şi infidel tocmai în seara de revelion, directoarea Corina Wagner îşi mai face de lucru, până târziu, în somptuosul ei birou de la etajul 22 al Societăţii „Cautus Vita”. La fel procedează şi inginerul Martin Truss, fiindcă nici pe el nu-l aştepta nimeni acasă. Abia a doua zi după-amiază era anunţată vizita fiicei sale Johanna, împreună cu soţul ei şi cu fiica lor, nepoţica lui Martin. Întâmplarea face ca cei doi protagonişti – Corina şi Martin – să plece din birourile lor cam în acelaşi timp, întâlnindu-se în lift. O defecţiune tehnică, absolut imprevizibilă, face ca ascensorul să se blocheze între etaje.
Asemenea cuplului din romanul japonezului Kobo Abe, Femeia nisipurilor, de pildă, cei doi sunt nevoiţi să convieţuiască mai multe ceasuri în lift – „petrecând”, practic, revelionul acolo şi chiar să acţioneze împreună pentru a găsi soluţiile de ieşire din această situaţie-limită, adică de repornire a ascensorului, moment care constituie punctul culminant al acţiunii. Blocarea liftului care, după părerea noastră, marchează cel de-al doilea moment al intrigii, a fost, totuşi, de bun augur pentru cei doi, întrucât le-a oferit posibilitatea să se cunoască mai bine, să-şi descopere calităţile şi chiar să se îndrăgostească unul de celălalt, hotărându-se să rămână împreună, decizie echivalentă cu deznodământul planului Corina – Martin. Deznodământul celuilalt plan al acţiunii, coincident vieţii conjugale a Corinei şi a lui Alex Wagner, se va rezolva nu prin divorţ – cum preconizase Corina – ci printr-un tragic accident al automobilului pe care Alex îl conducea în stare avansată de ebrietate.
Partea cea mai consistentă a romanului, adică cea mai interesantă şi antrenantă, savuroasă şi plină de suspans, graţie mai ales mânuirii cu dexteritate a tehnicii dialogului, o constituie, fără îndoială, noaptea petrecută de principalii actanţi în liftul blocat, care le va aduce, în chip nesperat, mult dorita fericire a vieţii de familie, de care până atunci fuseseră privaţi. Soarta celor două personaje ale acestui fascinant love-story nu-l poate lăsa indiferent pe cititor: el va fi antrenat, cu siguranţă, în poveste, captivat fie de climatul neliniştitor, fie de situaţia extremă atât de bine conturată prin organizarea originală a intrigii. Asemenea multora dintre personajele romanelor anterioare ale autorului, Martin şi Cora – ambii etnici germani cu origini româneşti – trăiesc exilul şi solitudinea ca pe nişte forme omniprezente de nonapartenenţă la o lume tot mai îndepărtată de valorile etice tradiţionale.
În privinţa stilului, Paul Lucian Letzner nu se dezminte nici în Fericirea vine cu ascensorul, unde oralitatea rămâne trăsătura dominantă. Propoziţiile succinte şi clare, ce se succed în rafale, conferă fluiditate expunerii, ajutând mai ales dialogul, care capătă astfel supleţe şi o remarcabilă impresie de firesc, de autenticitate. Deşi au, inevitabil, şi un procent de ficţiune, întâmplările relatate în prezentul roman sunt preponderent memorialistice, capabile să producă un puternic impact emoţional îndeosebi asupra cititorilor cu vârste apropiate de a autorului, trecuţi prin experienţe istorice şi existenţiale similare. Prin forţa talentului său narativ, Paul Lucian Letzner a ştiut să propună cititorilor o poveste de iubire pe care a trecut-o prin calvarul suferinţei pricinuite de situaţie extremă – izolarea în liftul blocat în noaptea de revelion! Plin de emoţii şi de neprevăzut, Fericirea vine cu ascensorul se înscrie în pleiada celor mai sesizante şi mai fascinante creaţii ale literaturii de dragoste.
Atractiv şi incitant, scris pentru cititori – probabil cu intenţia subliminală a unui binemeritat succes de public – romanul de care ne ocupăm reprezintă, fără îndoială, un eveniment remarcabil în beletristica română. Cât despre critici, Paul Lucian Letzner l-ar putea imita pe Gabriel Garcia Márquez, spunând: „Daţi-vă la o parte, eu vreau să vorbesc cu cititorii!”
Liviu Chiscop
Articole înrudite:
Paul Lucian Letzner – Dezertor din lagărul comunist
Amantul doamnei Chatterley
Festivalul de Creaţie Literară „Avangarda XXII”
Viorica
Anatol E. Baconsky
Pe culmile disperării 🙂
„Vremea îngerului” și „Dragostea si răul” – Anne Rice
Școala Ardeleană – un suflu al emancipării românilor
Iona – un simbol, nu o individualitate
Ion Creangă – povestitorul copilăriei noastre
Sărbătoarea celor care seamănă lumină – Ziua Cărții și a Bibliotecarului
Adam Mickiewicz
Domnișoara Iulia – ambiția și mândria se curtează
Relaţia dintre individ şi istorie la Marin Preda