Viorica

fetita1Cred că majoritatea minciunilor pe care le-am spus ȋn viaţă au fost până la vreo 9 ani. Cât am stat ȋn curtea aceea. Copil unic la părinţi. Copil ȋntr-o curte fără copii. Priveam de dimineaţa până seara peste gard. Acolo era un imobil cu mai mulţi copii, baieţi si fete. Acolo stătea Viorica. O fată cu doi ani mai mare. Fugeam hoţeşte la ea. Mama mă recupera şi mă certa.

Ȋn curtea aceea erau nişte baieţi la vârsta pubertaţii, ȋn care mama nu prea avea ȋncredere. Şi un câine. Ȋn acela nu aveam eu ȋncredere. Când reuşeam să mă ȋntâlnesc cu Vorica,  ȋncepeam să mint. Ne luam la ȋntrecere să povestim, care mai de care, despre obiecte nemaivăzute pe care le deţinem. Era uşor. Noi nu fusesem niciodată una ȋn casa celeilalte. Ȋntâlnirile noastre se consumau ȋn curte. Aşa că, dă-i şi fabulează. Culmea e că eu simţeam că Viorica minte. Dar nu mă puteam opri să nu inventez şi eu tot felul de gogomănii ca să fiu la ȋnalţime. Totul a mers cum a mers, până a fost dată Viorica la şcoală. Ȋn fiecare după-amiază ȋmi povestea nişte episoade horror. Bătăi peste degetele de la mâini. Asta mi-a rămas. Ȋncet, ȋncet mă cuprinsese frica.

fetita2Şcoala era la două case. Eu mai aveam doi ani şi mă dădeau şi pe mine ȋn clasa ȋntai. Mi se făcuse frică. Am ȋnceput să-i povestesc mamei despre ce se ȋntampla, chipurile, la şcoală. Mama a tras concluzia normală că Vioricăi nu-i prea plăcea viaţa ei de elevă şi că e o mare mincinoasă. Cuvintele ȋi aparţin. Eu sufeream ȋn sinea mea. Decât să fie Viorica mincinoasă, mai bine ar fi fost adevărate lucrurile cumplite care mă aşteptau şi pe mine.

Cam aşa m-a vindecat mama de minciună. Repetând mereu că ea urăşte mincinoşii. Apoi, am mers şi eu la şcoală şi nu mi s-a confirmat nimic din ce auzisem. Mă speria doar vulpea ȋmpăiată de pe dulapul de biologie. Avea ochi sticloşi şi mă urmărea cu privirea ca Monalisa. Habar n-aveam eu cine era Monalisa. Ȋn schimb ȋl cunoscusem pe domnul Teodoru, profesorul cu picior de lemn. Fie-i tărâna uşoară! Acum ȋmi dau seama că era mutilat de război. Era ȋn 1969. Omul pusese piciorul pe Lună. Noi ne dădeam cu apă de colonie Carmen, aceea verde, verde, când o primea cineva din „pachet”.

Pe stradă trecea câte un IMS, cam o data pe săptămână. Acum ȋmi dau seama că şi minţitul era limitat. Nu prea aveai cu ce substitui realitatea cunoscută. Nu prea cunoşteai alta.

Luminiţa Potîrniche

Citește și  Iubirea nu e matematică