Relaţia dintre individ şi istorie la Marin Preda

Istoria este una dintre obsesiile mele şi, probabil, şi a altor scriitori.” (1)

Convins că „nu există prin definiţie istorie fără întâmplări sublime sau tragice” (2),  prozatorul Marin Preda mărturiseşte că, de copil, a avut revelaţia faptului că se va desprinde treptat de lumea satului în căutarea unui alt destin: „(…) Nu împlineam 10 ani când îmi doream din tot sufletul să nu mai fiu ţăran.” (3) . Cu toate acestea, este evident că originalitatea şi forţa creatoare a operei marelui scriitor sunt izvorâte tocmai din spaţiul ţărănesc primordial, cu tradiţii şi obiceiuri bine conservate, cu legi nescrise, dar respectate cu sfinţenie.

Omul – elementul central al operei lui Marin Preda

În creionarea noului destin, Marin Preda este nevoit să înfrunte valurile istoriei, de multe ori să se supună unor legi absurde şi să se integreze într-un sistem în care valorile umane erau „sugrumate”. Dar, în ciuda greşelilor istorice comise în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, de către cei care au permis instalarea regimului comunist şi pe care apoi l-au slujit, distrugând democraţia şi libertăţile fundamental umane, Marin Preda a crezut mereu în frumuseţea morală a omului, pe care-l va considera elementul principal al creaţiei sale, afirmând că „oricare i-ar fi condiţia şi oricare situaţia cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. Nu totdeauna e plăcut să te vezi aşa cum eşti. Dar nu poţi urca niciun fel de culmi morale şi ale conştiinţei, dacă nu ştii cum arăţi”. (4)

La Marin Preda, istoria îndeplineşte un rol major în existenţa şi în destinul omului, fapt care reiese din mărturisirile literare ale autorului, dar şi din întreaga operă artistică a acestuia. Istoria afectează atât viaţa individuală (familia, profesia, cercul de prieteni, cuplul), cât  şi cea colectivă (relaţiile socioprofesionale, activitatea politică, performanţele cultural-artistice ş.a.). Marin Preda consideră că în afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun sens („fără istorie, literatura se asfixiază”). Datoria prozatorului este aceea de a alege „un erou al cărui destin individual să-l reprezinte sau să se confunde cu cel istoric şi social.” Tensiunea lăuntrică a operei lui Marin Preda este o ilustrare a acestei pendulări între timpul individual şi cel istoric, uneori cu efecte tragice pentru individ, drama lui fiind, cum se relevă în Imposibila întoarcere, una eternă, aceea că nu are „decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare.”  

Perspectiva lui Marin Preda asupra contemporaneității

Marin Preda  realizează, de la prima la ultima sa carte,  o perspectivă sintetică asupra epocii stalinist-comuniste,  dar prezintă, de asemenea, reflecţiile sale despre om şi relaţia sa tensionată cu istoria, cu morala, iubirea şi cu moartea. „Scriitorul a fost întotdeauna interesat de relaţiile sociale, de destinul individului, de felul cum istoria şi individul se atrag sau se resping.” (5)

Nuvelele şi romanele sale, mărturisirile, dialogurile, interviurile, eseurile recompun o filosofie de existenţă, în care a trăi se armonizează cu a gândi şi a scrie, iar labilitatea morală a individului începe atunci când cele trei acţiuni se despart, făcând posibile minciuna, laşitatea, delaţiunea care conduc spre decăderea omului.  Marin Preda şi-a exprimat credinţa în adevăr şi în autenticitatea faptelor, un mijloc esenţial de a pătrunde în conştiinţa publicului, considerând că „scriitorii sunt conştiinţe ale colectivităţii naţionale, şi nu sfinţi. Şi conştiinţa colectivităţii naţionale e suma virtuţilor şi a decăderilor noastre, şi nu suma unor concepte frumoase, dar moarte.” (Imposibila întoarcere).

Personajele lui Marin Preda în căutarea sensului existenței

Mecanismele constrângătoare ale istoriei şi iluzia libertăţii umane formează supratema prozei marelui scriitor, în care Ilie Moromete (Moromeţii), Nicolae (Marele singuratic), doctorul Munteanu (Risipitorii), Călin Surupăceanu (Intrusul), Paul Ştefan (Delirul), dar şi eroul ultimului roman, Victor Petrini (Cel mai iubit dintre pământeni) vor să afle care le este rostul în lume, în istoria nedreaptă care îi traumatizează şi sfârşeşte prin a-i instala „chiar în inima tragicului”.

Personajele din opera lui Marin Preda –  fie că este vorba de un ţăran inteligent şi ironic (Ilie Moromete), sau de un intelectual de formaţie filosofică (Victor Petrini) – încearcă să înţeleagă, folosindu-se de mijloace specifice mediului în care trăiesc, sensurile existenţei umane, producerea marilor evenimente istorice (al Doilea Război Mondial), dar şi schimbările socio-politice (instalarea comunismului) ale căror victime sunt şi care constituie cauza propriilor edecuri.

Ţăranul şi filosoful se ghidează după aceleaşi principii, cred în valorile spiritului şi-şi construiesc universul având la temelie norma morală. Răbdători, toleranţi şi încrezători în forţele proprii, ei încearcă să reziste transformărilor existenţiale şi loviturilor istoriei fără      să-şi piardă nicio clipă strălucirea şi speranţa. Însuşirile fundamentale ale acestor eroi sunt: inteligenţa ironică – cu care judecă realitatea – , simţul contemplaţiei – „singurul mod de a privi care îţi permite să înţelegi cu adevărat” – şi încrederea în valorile morale, care le asigură „şansa de a supravieţui, de a nu coborî dincolo de limitele răutăţii, adică în infernul moral unde se află abjecţia.”

Relația omului cu timpul în romanul Moromeții

Moromeţii este „în bună parte romanul istoriei care încercuieşte viclean individul şi-i condiţionează viaţa interioară.” )6) Omul de la câmpie, expus unei istorii care năvăleşte prea repede peste el şi care se arată necruţătoare în relaţiile cu acesta, caută un echilibru fragil, o înţelegere cu istoria, cu timpul nerăbdător, iar atunci când este supus unor transformări frapante, se refugiază în valorile în care are încredere, salvându-şi sufletul de influenţele noii lumi. Spre deosebire de Ilie Moromete, care refuză să se conformeze unor legi străine spiritului său şi care declară cu mândrie că  a dus „o viaţă independentă”, fiul său, Nicolae se integrează lumii comuniste, încearcă să-şi convertească tatăl la noul sistem şi să-l convingă de justeţea colectivizării, demers istoric forţat care distruge mica proprietate rurală. Va înţelege statornicia bătrânului ţăran, care şi-a urmat principiile până la moarte, numai atunci când el însuşi va fi aruncat de mecanismul social implacabil la periferia istoriei (fiind demis din funcţia de activist regional şi trimis la munca de jos).  

Axa fundamentală a romanului o constituie, aşadar, ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea „vieţii tihnite”, când „timpul nu mai avea răbdare”. Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se afla sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia țărănimii tradiţionale, a clasei sociale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie.

Ilie Moromete este un personaj cu o structură morală complexă, capabil, datorită, spiritului său inventiv, „să transforme existenţa într-un spectacol” (7). El priveşte şi analizează lumea, descoperind, chiar şi în cele mai banale lucruri sau întâmplări, ceva special, pe care doar ochiul său „pătrunzător” îl poate surprinde. Acest lucru îl ţine „la suprafaţa vieţii sociale, străin de patimi degradante, neînrobit de marele mecanism al istoriei”.  (8)

Drama lui Moromete se declanşează într-un timp istoric anumit, când puterea banului îl pune pe ţăran în situaţia de a face din producţia sa o marfă. În satul patriarhal, cu economie autarhica, năvăleşte cu violenţă un alt tip de relații, în cadrul cărora trebuie să produci unele bunuri, dar şi să vinzi, ca să poţi cumpăra altele. Banul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei lui Moromete că el, cu pământul şi copiii lui, poate continua să trăiască liniştit. El vede că ţăranul este atras într-o cursă despre care nu ştie încotro duce. Neliniştea unei asemenea perspective incerte îl determină pe erou să rămână pe poziţia lui până la sfârşit.

Cel mai iubit dintre pământeni – romanul unui destin

Romanul Cel mai iubit dintre pământeni, apărut în 1980, este considerat de critica literara un roman “total”, “complet”. Este romanul unei epoci (1940-1960), este o confesiune, eroul fiind martor şi narator, este romanul unui destin. Este o carte “document”, o mărturie tulburătoare a unor momente grave şi dureroase, despre erorile, abuzurile şi victimele acelui timp.

“Carte a unei conştiinţe şi a unei epoci”, a „unui destin care asumă o istorie (Eugen Simion), romanul are la bază mitul fericirii prin iubire, în concepția autorului iubirea reprezentând raţiunea decisivă de a fi. Romanul începe cu o lungă reflecţie asupra morţii („Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”) şi se încheie cu tulburătoarele cuvinte reluate din Apostolul Pavel: “dacă dragoste nu e, nimic nu e!” exprimând cu hotărâre valoarea supremă a iubirii, încrederea în mitul fericirii prin iubire. („Mitul acesta al fericiri prin iubire (…) n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu”).

Eroul principal, Victor Petrini, ca şi Ilie Moromete, vrea să găsească un înțeles întâmplărilor trăite. El caută dedesubtul faptelor imediate, mecanismele declanşatoare şi descoperă cu uimire adevăruri necunoscute: “nu ştiam că îndată după arestare nu se căutau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar dacă acesta îşi proba nevinovăţia.”

Toate schimbările de structură care au avut loc în perioada imediat după încheierea războiului sunt trecute prin filtrul gândirii personajului şi a altor intelectuali – scriitori, istorici, filosofi – despre naţionalizare şi planurile economice, despre moartea lui Stalin şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul romanesc, inflaţia, “alungarea” regelui, despre manifestaţiile politice, despre reforma învățământului, despre chemările “la cadre”, despre dosare trucate, despre îmbunătăţirea “compoziţiei sociale” în facultăți şi cultură; despre scoaterea de la catedra a marelui poet si filozof, Lucian Blaga, dat afară pentru ca n-a acceptat să deschidă cursurile universitare cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov; despre exmatricularea unor studenţi din facultăţi pentru că părinții erau chiaburi, toate acestea constituind “anomalia” acelor ani. Modalitatea principală de concepere a textului este confesiunea, fapt ce demonstrează că istoria a fost înţeleasă şi înfăţişată din unghiul unui destin uman.

Personajul  trece prin întâmplări dramatice, absurde, umilitoare: este dat afară din învăţământul superior, pe temeiul unei acuzaţii neprobate cu dovezi, este închis fără judecată, apoi eliberat şi trimis să lucreze la deratizare; intră în conflict cu familia şi cu prietenii, femeile pe care le iubeşte îl părăsesc, mor sau îi ascund trecutul compromiţător, determinându-l să comită un omor prin imprudenţă  pentru care va fi pedepsit. El nu crede în fatalitatea destinului, nu se supune dogmelor politice şi luptă împotriva absurdului social. Chiar aflat în postura de victimă a sistemului politic opresiv, îşi păstrează demnitatea şi integritatea morală, suportă şi depăşeşte situaţiile limită care îl vor ajuta, de fapt, să se cunoască pe sine şi lumea în care trăieşte. În tot ceea ce vede sau trăieşte, el caută înţelesul, esenţa.  

Mircea Eliade spunea că „o mare operă nu oglindeşte numai societatea contemporană, ci mai ales graniţele cunoaşterii la care a ajuns insul. ”

Victor Petrini este, deci, eroul care participă „la marea bătălie contemporană care se dă în jurul libertăţii, al destinului omului, al morţii şi al ratării”, având conştiinţa propriului său destin într-o epocă tragică, fără nimic sublim, în care bezmeticii sunt direct răspunzători de mistificarea istoriei trecute şi prezente.  

Nesăbuiții istoriei și  delirul unei epoci

Nesăbuiţii istoriei nu au conştiinţă morală, nimic nu-i poate opri să distrugă o clasă socială puternică şi cu tradiţii – ca cea reprezentată de Ilie Moromete, să submineze coeziunea şi autoritatea familiei rurale, să disloce mari categorii de oameni, cum ar fi ţăranii sărăciţi prin colectivizarea forţată care migrează spre oraşe (fiii cei mari ai lui Moromete).

Marin Preda scrie un eseu despre „spiritul primar agresiv”, iar Victor Petrini îşi intitulează lucrarea social-filosofică  Era ticăloşilor, făcând, desigur, aluzie la nesocotiţii care incită la acţiuni riscante fără a se gândi la gravitatea consecinţelor acestora.  

Tot bezmeticii declanşează motorul istoriei provocând delirul, acaparează voinţa maselor şi le împing apoi spre catastrofă. Roman întemeiat pe documente, dar şi pe experienţa trăită de autor, Delirul (1975) este un memorial epic aparţinând lui Paul Ştefan, văr cu Nicolae Moromete.  Este romanul unui destin colectiv „într-o epocă tulbure şi tragică”, o carte în care ficţiunea „nu tinde să transfigureze istoria reală, ci să se insereze în ea”. O temă întâlnită aici este aceea ce defineşte „sentimentul claselor faţă de o istorie în criză” (9); romanul conţine o viziune autentică asupra nebuniei tragice prin care a trecut România în anii întunecaţi (1940-1941), marcaţi de sinistra rebeliune legionară. Aceeaşi perioadă sumbră este evocată, cu acelaşi respect pentru adevărul istoric,  şi în  Viaţa ca o pradă (1977).

În romanele Risipitorii”(1962) , Intrusul” (1968), Marele Singuratic” (1972), “Delirul”  sunt evidențiate coordonatele altor spatii ale vieții – mediul citadin, industrial, intelectual şi artistic, reconstituirea unui moment istoric. Volumele eseistice şi memorialistice Imposibila întoarcere şi Viața ca o prada îl impun ca pe o pătrunzătoare conştiinţă umană şi culturală a timpului său. Comunică aceeași preocupare: o istorie aberantă şi injustă copleşeşte fiinţa umană şi o aruncă în afara ei.

Rolul istoriei este acela de a asigura progresul omenirii, însă întâmplările tragice produse în secolul al XX-lea contrazic această idee. „Spiritele primare agresive”, care populează proza lui Marin Preda, sunt rezultatul violenţei, al incompetenţei şi al minciunii propagate în societatea comunistă, clădită pe temeiuri ideologice false, invalidate în plan economico-social.

Însuşi scriitorul, întrebat ce reproşează secolului al XX-lea, afirmă:

„Cred că una dintre cele mai grave învinuiri e tocmai aceasta: a dovedit că lucruri pe care noi le socoteam de neimaginat, dincolo de limitele răutăţii omeneşti, sunt, totuşi, posibile”.

Aşadar,  Marin Preda este nu numai un mare scriitor, dar şi o mare conştiinţă a veacului nostru.

Notes

1 – Marin Preda, Creație si morala, Editura Cartea Româneasca, 1989.

2 – Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Cartea Românească, 1980.

3 – Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Editura Albatros, 1973.

4 – Ibidem.

5 – Marin Preda, Createi si morala, Editura Cartea Româneasca, 1989.

6 –  Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. II, Editura David-Litera, 1998, p. 190.

7 – Ibidem, p. 191.

8 – Ibidem, p. 190.

9 – Eugen Simion, op.cit., p. 253.

Bibliografie

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc I-III, Editura Minerva, 1980-1983.

Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. II, Editura David -Litera, 1998.

Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Editura Albatros, 1973.

Marin Preda, Creație si morala, Editura Cartea Româneasca, 1989.

Marin Preda, Intrusul, Editura Cartex, 2004.   

Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Cartea Româneasca, 1980.

Marin Preda, Delirul, Editura Cartex , 2004.   

Marin Preda, Moromeţii, Editura Cartex 2000, 2005.   

Bența Viorica


Posted

in

,

by