Părinții noștri – îngerii blânzi cărora le vom rămâne veșnic datori

Există în lumea asta doi oameni cărora le vom rămâne mereu datori, doi oameni frumoși, cu privirea caldă și fruntea bătătorită de griji. Doi îngeri a căror misiune divină e să îndrepte pe cărările ce duc spre templul omeniei și bunătății, pașii unor lăstărași de oameni, cu ochii zglPărințiiobii și zâmbet inocent.

Doi părinți darnici ca o toamnă doldora de fructe, ce umblă din deal în vale cât e ziulica de lungă ca să strângă fânul de pe ogoare și să culeagă strugurii mustoși.

Când soarele somnoros de toamnă răsare tot mai rar, ei se apucă să culeagă gutuiele care o să lumineze casa o iarnă întreagă, împrăștiindu-și mirosul peste mări și țări, ca oriunde le-ar fi copiii, mirosul dulce de gutuie să-i întoarcă acasă.

Când gerul  se așează nemilos peste frunzele ce tremură-n vânt, părinții noștri calzi își așează ușor grijile la gura sobei și încearcă să le mai potolească, să le mai dezghețe, căci tare multe s-au adunat și tare grea le este povara.

 Vine vremea colindelor și casa e în sărbătoare, mama a împodobit-o ca pe o mireasă, iar tata a încălzit-o cu dragoste și-a adus din beci vinul roșu care s-a copt în strugurii sărutați pătimaș de soare. Nucile și merele stau în așteptarea oaspeților dragi, iar ferestrele vibrează de colinde magice ce urcă până la cer.

Și mă întreb, de unde atâta bunătate în ei? De câte izvoare e alimentată oare această gingășie în cuvinte și mărinimie în fapte?

De plângem, fugim la mama. De vrem să știm ce alegere e bine să facem, alergăm spre tata, iar ei, bPăsăriunii de ei, ne învelesc cu aripile lor calde sub care întunericul, răul și frigul nu pot pătrunde, acolo e doar lumină și puritate, căci întunericul nu se încumetă să calce peste lucrurile lăsate de Dumnezeu.

Tot sub aripa părinților încep să crească naive și îndărătnice aripile noastre.

Începem să zburăm, la început mai stângagi, prin livezile pe care le-a sădit tata cu hărnicie, apoi ne avântăm spre cer.

Încercăm să ne îndepărtăm prea mult de sol, pentru a le dovedi tuturor că avem aripi puternice, că am învățat să zburăm mai mult decât bine, chiar dacă de undeva de jos, părinții ne strigă în surdină că ne avântăm prea mult, că înălțimea ne poate răni.

Și uite că uneori cădem în gol, ne frângem o aripă și ajungem să suportăm consecințele încăpăținărilor noastre copilărești. Alteori, însă, ghidați de părinți, învățăm să ne controlăm aripile făcându-le să bată pentru noi și nu împotriva noastră.

Luându-ne zborul spre infinit, ne pierdem departe colindând cerul, dar nu uităm să ne întoarcem acasă ori de câte ori lalele mamei înfloresc sau cerul e împânzit de mirosul îmbătător de pâine caldă, pe care doar mama știe s-o coacă atât de gustoasă.Lalele

Mă uit în ochii lor și văd cum pulsează în ei o lume întreagă, cu toate bucuriile, necazurile, începuturile și sfârșiturile ei.

Oare nu pe genele mamei atârnă orele noastre de nesomn, atunci când suntem chinuiți de o răceală grea sau orologiul bate la o oră târzie iar patul nostru este încă gol?

Rămânem veșnic îndatorați părinților pentru că din toate plăcerile acestei lumi, ei au ales să trudească și să se jertfească pentru liniștea somnului nostru.

Cine știe mai bine decât mama să zâmbească chiar și-atunci când sufletul îi e inundat de râuri de lacrimi sau cine știe să țină fruntea sus și să ne-mbărbăteze pe toți când cerul vrea să cadă peste noi?

Pentru bunătatea lor necondiționată, plătiți-le datoria printr-un gest simplu, iubiți-i!

Acesta este gestul neînsemnat pe care nu vi-l cer, dar îl merită!

Cristina Morari


Posted

in

by