Dor de școală, dor de mine

Maria BocicovS-a făcut dimineață și odată cu aerul rece care mi-a parfumat odaia, cu ciripitul tainic de rândunele și cu răsăritul soarelui, mi s-a așezat pe inimă și-n calendar o aceeași zi din septembrie, când începe școala.

Mama mă trezește. E 14 septembrie și merg la școală. Florile sunt pregătite, hainele sunt călcate și emoții puternice mă încearcă. Doar ghiozdanul lipsește și în următoarea secundă realizez că azi merg la școală doar ca un oaspete, și nu ca școlăriță. Un gol îmi străbate privirea și sufletul. Când au trecut anii? Unde s-au dus? De ce s-au dus?

Intru pe poarta tărâmului sfânt în care mi-am petrecut ani frumoși, senini, cu vise și cu aventuri copilărești. Aceeași poartă, albastră, senină ca cerul, senină ca sufletul meu dornic de depănat amintiri răzlețe. Mi-e străină clădirea, dar atât de aproape sufletului meu. Curtea e umplută de glasul copiilor îmbrăcați în alb-negru, cu ghiozdane mici și colorate și cu nerăbdarea unui noi început. Toți așteaptă Primul Sunet al clopoţelului, acel sunet aducător de lumină și pace și care îi adună, an de an, pe toți la un loc. Aștept să-l aud și eu, de parcă asta e tot ce am nevoie acum; îl aștept cu nerăbdare, de parcă ar veni de undeva din depărtări.  Îl aștept cu speranță, cu speranța unui nou început.

Dar în curtea școlii nu se aud decât zumzete ca de albine, iar în fața ochilor mi se perindă imagini fel de fel:  imagini cu mine, cu colegii de școală, cu dascălii dragi, cu flori, cu clasa mea, cu amintirile anilor de școală – vremuri frumoase și sfinte, vremuri bune care au apus, dar care răsar veșnic înăuntrul meu, spre a-mi reînnoi forțele spre cunoaștere.

Citește și  Femei și fete în STEM

scoala_schoolMă apucă un dor puternic. Mi-e dor de tot ce a însemnat viața mea de școlar, dar apoi simțirile mi se potolesc odată cu ecoul pe care-l face înăuntrul meu Primul Sunet. Iar clopoțelul ne cheamă iar, asta e vocația lui: să ne cheme din depărtări, să ne adune la școală și să mai fim încă odată copii, să mai venim încă o dată cu flori, să mai învățăm o dată alfabetul…

Văzduhul se umple, din senin, de miresme plăcute de crizanteme, de poezii despre școală. Răsună un cântec despre învățători, apoi un cântec care îmi trezește amintiri sublime:

“Ani de școală, ani de liceu,

La facultate e visul meu.

Primul examen, primul sărut,                               

Prima iubire nu pot s-o uit…”

Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, pentru că îmi văd visele cu ochii, îmi văd trecutul, atât de viu, trăiesc emoții deosebite, dar le las pe toate la școală, aici se păstrează toate proaspete.

De câțiva ani mă tot întreb: Oare când și unde mi-am pierdut copilăria? Și acum am înțeles, copilăria nu moare niciodată. A mea trăiește pe undeva prin curtea școlii, pe lângă banca din clasa întâi, printre filele vechi de Abecedar, sau prin lecțiile de română atât de iubite și râvnite sau poate prin seratele din clasa a noua, cu vorbe tainice șoptite la ureche…

Maria Bocicov