Femeia învinge totul, apoi plânge

Într-o cameră de lut, la ceas târziu de noapte, la geam se vede o lumină. E o flacără de la o lumânare. Prin geam se zărește o făptură, oare cine o fi? Se roagă și se uită cum picură ceara înfierbântată pe mâna ei fină. Ruga ei e către Dumnezeu, către ceruri, către sfinți, ca să-i dea putere și ca să-i dea sănătate ei, așa încât să îi poată îngriji pe ceilalți:

Apără-mi, Doamne, copiii.

Păzește-i de ispite, păzește-i de rău,

Dă-le gând bun și sănătate

Și fii cu ei mereu…

O fi un înger? Nu se roagă pentru averi și bogății, ci se roagă pentru sănătate și pace, iar ruga ei se înalță spre cer prin geamul aburit. Două lacrimi îi brăzdează obrazul și mâinile i se împletesc pentru rugăciune.

Se roagă mult și apoi, gânduri, mii și mii îi străbat mintea. Fiori adânci i se nasc în suflet.

Să fie o făptură cerească? Nu, e Femeia.

A avut o zi lungă și grea așa cum îi sunt, de obicei, zilele. S-a trezit dis-de-dimineață înainte de răsăritul soarelui, pentru că are o grămadă de lucruri de făcut. Sunt prea multe și vrea să le facă pe toate… dar timp nu-i ajunge. A făcut de mâncare de trei ori pe zi și a spălat vasele tot de atâtea ori. A călcat hainele copiilor, i-a pregătit de școală, le-a pus în ghiozdan mere și pere, a spălat haine, le-a întins afară, i-au înghețat mâinile… că afară e frig.

A trebăluit ziulica întreagă pe afară, a dat de mâncare la păsări, la animale, a făcut prăjiturile preferate ale familiei ei, a copt pâine, a făcut curățenie… Abia de a reușit să ia o îmbucătură de mâncare… Așa e ea, nu se gândește deloc la sine, ci la cei dragi, să-i îngrijească cum știe ea mai bine.

Citește și  Terapie prin culoare, alături de Carmen Poenaru

Și-așa că nu le-a reușit pe toate, iar seara, când i-a venit bărbatul acasă, l-a așteptat cu drag, așa cum face de fiecare dată.

femeieDar cine i-a văzut eforturile? Nimeni… pentru că unul din copii i-a reproșat ceva, bărbatul a aruncat și el niște cuvinte grele… Și sufletul Femeii s-a strâns și s-a făcut micuț-micuț. I-a venit să plângă, dar ce femeie plânge așa, în văzul lumii? A respirat adânc, iar seara târziu, după ce a strâns masa și a făcut curat, s-a uitat în oglindă.

Cea din oglindă nu era ea, nu se recunoștea. Un fir alb i-a răsărit în păr, un rid i-a fost pictat pe frunte… Ochii ei obosiți aveau nevoie de somn, dar întâi aveau nevoie să plângă. Așa că, la miez de noapte, când toți erau cufundați în somn, Femeia și-a aprins lumânarea și a plâns și s-a rugat și și-a înecat în bocet toate durerile.

La geamul aburit nu se mai vede lumină, lumânarea a ars, iar în câteva clipe, se va crăpa de ziuă… Și când se va întâmpla asta, Femeia se va trezi, plină de energie, cu zâmbetul ei cald pe buze și-și va săruta familia de Bună Dimineața. Pentru că ea – figură angelică, pe toate le rabdă, pe toate le învinge. Seara cade în genunchi de chin și oboseală și plânge, iar dimineața, se trezește mai puternică, mai bună, mai frumoasă, de parcă lumea e a ei, de parcă nimeni și nimic n-o poate răni…

Maria Bocicov