Mănăstirea din Parma, de Stendhal

Când vorbim despre Mănăstirea din Parma putem afirma, cu siguranță, că reprezintă o capodoperă a lui Stendhal. Cartea este un roman care se încadrează cu brio în categoria romanelor care-ți rămân veșnic în minte. Mai departe vă voi explica de ce.

Un obiect al învățării și cunoașterii

Sunt combinate într-o manieră excepțională, specifică lui Stendhal, elemente ce țin de politică, elemente ce țin de iubire, de erotism, precum și cele ce țin de istorie.

Mănăstirea din Parma  îl are ca personaj principal pe Fabricio del Dongo, un tânar italian, un aristocrat . La vârsta de șaisprezece ani, se hotărăște să își urmeze idolul, pe Napoleon Bonaparte.

Războiul

Pentru a-l întâlni, ajunge să se alăture armatei acestuia. Deși este avertizat de câteva vivandiere să nu înainteze, pentru că bătăliile sunt cu mult mai frapante decât consideră el, Fabricio își urmează sufletul și merge mai departe.

Pentru că nu putea face față imaginilor ce îi apăreau în fața ochilor (oameni morți abandonați în șanțuri, soldați fără mâini,fără picioare), eroul apelează, de cele mai multe ori, la vodcă.

Acesta este și motivul pentru care el nu ajunge să-și vadă idolul când trece pe lângă armată. Ba mai mult, nici nu știa sigur dacă însuși Napoleon a trecut pe acolo. El se intreba tot mai des dacă  a participat cu adevărat la o bătălie.

După ce supraviețuiește fizic luptelor, el se întoarce la familia sa. Acolo, matușa lui, Sanseverina, îl sfătuiește să urmeze o școală de teologie pentru a deveni preot . În acest mod, ar scăpa de o posibilă închisoare.

Spun că ar putea fi închis tocmai pentru că a călătorit ilegal, sub un alt nume.În timp ce se întorcea din bătălie, a ucis un om, după care i-a furat pașaportul. Fiindcă era conștient de toate aceste pericole, eroul accepta propunerea Sanseverinei.

Întoarcerea acasă , închisoarea și peripețiile dragostei

În câțiva ani, Fabricio se întoarce în localitatea natală. Cu toate că mătușa lui a făcut eforturi imense (a devenit chiar și amanta contelui Mosca), el este închis. Apoi este la un pas de moarte după ce i se pune otravă în mâncare. Dar este salvat de femeia care stătea în turnul din fața închisorii lui, cea care îi va cădea cu tronc, cea de care se va îndrăgosti.

Citește și  Luptele tale te fac mai puternic

Într-un mod ironic, această femeie este chiar fiica proprietarului închisorii, un dușman de moarte de-al lui Fabricio. Clelia, pe numele ei, se îndrăgostește la rându-i de Fabricio. Spre deosebire de acesta, femeia își stăpânește sentimentele. Singurul ei țel era acela de a-l ajuta pe Fabricio să evadeze din închisoare. Ea știa prea bine intențiile celor care îl țineau prizonier.

Modalități de a crea suspansul la Stendhal

Însă, pentru a ține și mai mult cititorul în suspans, romanul lui Stendhal creează o situație paradoxală: toți oamenii care îl iubeau pe Fabricio încercau să-l facă să evadeze pe acesta, mai puțin el.

El era singurul care voia să stea în închisoare doar pentru a-și vedea femeia visurilor, pe Clelia, chiar dacă acest lucru implica moartea. Totuși,  Fabricio este amenințat de Clelia că dacă nu va evada, ea va pleca la mănăstire. Așadar, el urmează planul întocmit de mătușa lui și evadează.

Următorii ani din viață și-i petrece ca predicator la o biserică din apropierea casei Cleliei. Se îmbolnăvește de o boală gravă și speră că o va mai vedea pe cea pentru care nutrise o iubire adevărată. Fabricio trăia fiecare predică. De multe ori nu mai putea duce la capăt ideile din cauza lacrimilor care-i inundau ochii și care i se revărsau pe obraji.

Reîntoarcerea la mănăstirea din Parma

Tocmai datorită patosului cu care predica, s-a făcut remarcat în rândul enoriașilor, care vorbeau tot mai des despre el. Aflând și Clelia (care se căsătorise între timp) despre trăirile lui Fabricio, hotărăște să ia parte la una din predici.

Bineînțeles, cei doi s-au întâlnit, și-au declarat amândoi iubirea și întâmplarea a făcut ca femeia să rămână însărcinată. Deoarece Clelia era căsătorită, Fabricio nu-și putea vizita copilul, ceea ce îl întrista din ce în ce mai mult.

Din acest motiv, el hotărăște să îl mute în alt loc, sub pretextul unei boli crunte și reușește acest lucru. Însă ironia sorții este că băiețelul  chiar se îmbolnăvește și moare. La scurt timp, moare si mama copilului, iar Fabricio se retrage la mănăstirea din Parma, unde moare la scurt timp.

Citește și  Urmuz - între dadaism și tragedia limbajului

Părerea personală

Consider că Fabricio del Dongo este tipul de personaj care, vrând-nevrând, intră în diferite probleme.Se alătură armatei lui Napoleon, deși era mult prea tânăr. Era de la sine înțeles că acest fapt va avea urmări dezastruase asupra vieții lui. Aici nu este nimic de condamnat, deoarece, la vremea respectivă era „la modă” să îți sacrifici viața pentru țara ta. Această dorință de a-ți întâlni idolul și de a-l ajuta în bătălii era des întalnită în rândul oamenilor. Apoi este reținut într-o închisoare din cauza accentului său, este considerat spion. Ajuns pe câmpul de luptă, nu reușește să își înțeleagă camarazii.Din nou, din cauza naivității, specifică vârstei, el este cât pe ce să își dezvăluie adevărata identitate.

Cu toate acestea, el este un personaj demn de apreciat. El face orice pentru ceea ce iubește sincer. El face orice pentru modelul său în viață. Este dispus chiar să verse sânge, doar pentru a simți că și-a îndeplinit datoria față de Napoleon, idolul său.

Cugetări

Și acum mă gândesc că fiecare dintre noi am avut sau avem un model și, involuntar, mă întreb: oare câți dintre noi am face ce a făcut Fabricio pentru Napoleon? Desigur, sună foarte ciudat. Cu siguranță nu am fi în stare sau nu am avea curajul să ne punem viața în pericol pentru o persoană pe care o idolatrizăm. Aceasta ar fi o nebunie, într-adevăr, dar personajul principal al acestei opere litarare a avut îndrăzneala de a face toate acestea la doar șaisprezece ani.

Cu alte cuvinte, Fabricio del Dongo tocmai pentru aceste fapte de nebunie trebuie apreciat și ridicat la rangul de erou al romanului Mănăstirea din Parma.

Mihaela Petruț