„Te pupă Jean!” …un Jean din altă ligă

Am înţeles că azi o să cunosc un tip deştept şi interesant (că deh, fără de calităţile astea nu ai cum să pretinzi a-mi mişca degetul pe tastatură ca să scriu despre tine), pentru care se merită să sacrific două ore de sedentarism „delicios” în favoarea unei invitaţii la cafea, ce se cheamă, pretenţios, interviu. Las la birou radiaţiile monitorului şi înfrunt avec courage lumina zilei, că mă cheamă datoria la o ţâră de socializare şi n-aş vrea să scap vreodată de aşa sarcină grea. Pe drum aflu că Jean acesta e super-cunoscut, le are tare cu istoria, şi se pricepe la evaluat oamenii! Perfect, nici n-am emoţii, mai ales că nu ne despart decât… vreo 60 de ani, cam aşa. Deci, mă întâlnesc, practic, cu o „bibliotecă”, căci la cei 88 de ani ai săi, domnul profesor Ioan Ciută e, vorba aia, doxă, frăţioare!

scoala_interviu_Jean

Şi cam gata cu gluma, că am ajuns în faţa casei acestui om de seamă, care inspiră un aşa profund respect de mă face să iau poziţia de drepţi până şi de după uşa încuiată! Îmi iau un aer serios şi o mină cuminţică, aşteptând sfioasă să-i trec pragul locuinţei. Şi iată-mă păşind, la propriu, în timp… Respir un aer îmbibat cu amintiri şi-mi las privirea să studieze în voie încăperile tăcute, în care domneşte un decor desprins din „Liceenii”. Ori peştele în apă, ori istoricul în casa lui… se simte vârtos armonia dintre fond şi formă. Ritmul sacadat al ticăitului de ceas (pe care nu mai reţin să-l fi văzut, deci din memorie mi se desprinde, poate, sunetul propriilor mele agitate bătăi de inimă), e întrerupt de scârţâiul leneş al uşii de după care se ghicesc apropiindu-se paşii gazdei. Îmi închipui o făptură calmă, cu glas blajin, din ochii căreia vor lăcrima, poate, amintiri ale unei vieţi lungi şi împlinite, din care voi putea trage povaţă. Am nimerit-o, se pare, doar cu povăţuiala, căci, în rest, nici pomeneală de vreun bătrânel obosit şi cufundat în melancolie. De unde-atâta calm şi blândeţe, domn’le, că un glas ferm mi-a săgetat prima remarcă: „Pe tine nu te-am mai văzut, domnişoară!”. Şi uite-aşa, m-am pregătit pentru zahar, şi-am dat de un fel de piper.

Citește și  Comuna Bȃrsӑneşti, judeţul Bacӑu - aşezarea geografică, limitele și resursele utile

Un domn voios şi bucuros de oaspeţi mă scrutează de sub încruntarea curiozităţii, glăsuind necontenit, cu amabilitate. La rându-mi, cercetez cu o mutrişoară naivă pe omul dinaintea mea, neştiind cum să abordez un spirit aşa volubil şi stăpân pe sine, care are sub control şi situaţia, şi pe mine. Stau în faţa unui izvor de înţelepciune, în care se citeşte ascuţimea educaţiei primite. Deşi şcoala l-a scutit de armată, Ioan Ciută debordează autoritate. E ca şi cum ar purta permanent cu sine un catalog invizibil, în care poate încondeia elegant exact nota pe care-o meriţi! Ştii că nu eşti elev la ascultare, şi n-ai de ce te teme, dar te temi! Simţi că-i vrei aprecierea şi cuvântul său e lege. Dacă te desfiinţează, o să te cam bântuie, căci omul se vede că nu a trait degeaba şi judecata sa cântareşte mult. Nu trăieşte în trecut, ci discută teme de actualitate, are experienţe şi un car (sau zece) de amintiri frumoase. Pe lângă faptul că istoriseşte cu atâta naturaleţe de parcă ar fi stat cândva la un păharel cu toţi voievozii şi domnitorii ţării, gazda noastră descrie frumos aspecte din viaţă, împletind gluma cu adevărul crud. E ca o enciclopedie întrupată, în faţa căreia te înclini tăcut, fiindcă nu prea ai tu ce să-i zici, ci are atât de multe de zis pentru tine ea! Am pomenit oare ceva de un interviu mai sus? Păi, teoretic, eu eram tipa cu întrebarile, dar mi s-au cam înecat corăbiile de emoţie şi iată că am fost intervievată eu! Mai dăm examene orale şi-n vacanţă, ce să facem, daca ne-a trebuit vizită la profesori acasă!

Citește și  Copilul de mine versus copilul din mine

Ioan Ciută este un om apreciat de generaţii întregi, asupra cărora şi-a pus amprenta în calitate de dascăl. Şi-a ales această profesie din pasiune, schimbând cărarea vocaţională la vârsta formării unei cariere. Deşi iniţial se pregătise pentru o muncă de birou, ce consta în cifre şi rapoarte, facultatea de istorie a fost, se pare, acel „ce-i al tau e pus deoparte”, salvându-l de la monotonie, dar şi de la regimul strict al armatei, care era pe atunci obligatorie. Un om valoros, căruia i-a placut cartea, şi care a devenit o eminenţă în domeniul său, este acum o minune a vieţii, lăudându-se şi cu darul longevităţii. În lunga sa existenţă a întâlnit şi iubirea, cunoscând împlinirea pe toate planurile. În prezent se poate bucura de admiraţia tuturor celor care il cunosc, de o familie frumoasa, şi de ceea ce-i dorim cu toţii – multă sănătate!

M-a pupat Jean la plecare şi m-a batut ferm pe umar, îmbărbătându-mă pentru viaţă! L-am lăsat râzând senin şi veghindu-mi paşii când mă îndepărtam. Aştept să împlinească suta de ani, ca să-i mai fac o vizită. Cine ştie, poate până atunci voi căpăta mai mult curaj şi voi fi eu cea care-l va lua, cum se spune, la întrebări, ca să îmi iasă un articol şi mai reuşit!

Gabriela Tăbăcaru