Despre puterea cuvântului

conversatie_intre_copiiA comunica este un proces natural, așa cum e respiratul… sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Comunicarea e o valoare și ar trebui impregnată în noi înșine odată cu educarea. Astfel, ar trebui să facă parte din valorile general-umane sau din principiile unei vieți literate.

Comunicarea e felul în care ne manifestăm și consider că orice gând, fie el măreț sau nu, trebuie exteriorizat, pentru a prinde contur și pentru a se materializa. Wittgenstein susținea că limitele limbii mele sunt limitele lumii mele și pe bună dreptate, acolo unde nu există comunicare, nu există nimic, iar dacă comunicarea există, cauza nu e pierdută. Fără comunicare suntem doar niște umbre, pentru că cea care ne deosebește de restul ființelor vii de pe Pământ e comunicarea. Într-o altă ordine de idei, dacă cuvintele ar fi spuse exact așa cum ne apar în suflet și în gândire, atunci când e vorba de sentimente, emoții și trăiri, poate că lucrurile s-ar schimba. Problema este că noi, oamenii, ne temem să vorbim, ne e frică să spunem ceea ce gândim și simțim cu adevărat, pentru că s-ar putea ca ceilaţi să nu aprecieze sinceritatea noastră.

Cred, cu tărie, în puterea cuvântului, care poate schimba lumea și percepțiile, care poate salva un om de la moarte și o relație de la un deznodământ nefericit. Există însă și o parte a puterii cuvântului mai puțin plăcută și aici mă refer la forța cuvântului în sine, care poate răni mai tare decât o faptă. Cuvântul poate răni mai mult decât orice pe lumea asta. Un cuvânt taie mai tare decât sabia și acest lucru poate fi ucigător pentru noi, oamenii.

Citește și  Concursul de limba franceză pe perechi - o experiență minunată

Cuvintele pot fi deopotrivă fagure de miere și săbii ucigătoare, depinde de felul în care le utilizăm.  Închei cu poezia lui Gricore Vieru, De ce-ai dat, Doamne!, foarte semnificativă în acest sens:

Copiii leșină, nu-i bine,
Și moarte picură din nori.

Și chiar izvorului îi vine
Un fel de greață uneori.
Atâtea vorbe și minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare și la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Și tinerețea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tacea!
E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulți se mută,
Văzând că-n viață nu au loc.
Atâtea vorbe și minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare și la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Și tinerețea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!

(Grigore Vieru, De ce-ai dat, Doamne!)

Maria Bocicov