Despre puterea cuvântului

conversatie_intre_copiiA comunica este un proces natural, așa cum e respiratul… sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Comunicarea e o valoare și ar trebui impregnată în noi înșine odată cu educarea. Astfel, ar trebui să facă parte din valorile general-umane sau din principiile unei vieți literate.

Comunicarea e felul în care ne manifestăm și consider că orice gând, fie el măreț sau nu, trebuie exteriorizat, pentru a prinde contur și pentru a se materializa. Wittgenstein susținea că limitele limbii mele sunt limitele lumii mele și pe bună dreptate, acolo unde nu există comunicare, nu există nimic, iar dacă comunicarea există, cauza nu e pierdută. Fără comunicare suntem doar niște umbre, pentru că cea care ne deosebește de restul ființelor vii de pe Pământ e comunicarea. Într-o altă ordine de idei, dacă cuvintele ar fi spuse exact așa cum ne apar în suflet și în gândire, atunci când e vorba de sentimente, emoții și trăiri, poate că lucrurile s-ar schimba. Problema este că noi, oamenii, ne temem să vorbim, ne e frică să spunem ceea ce gândim și simțim cu adevărat, pentru că s-ar putea ca ceilaţi să nu aprecieze sinceritatea noastră.

Cred, cu tărie, în puterea cuvântului, care poate schimba lumea și percepțiile, care poate salva un om de la moarte și o relație de la un deznodământ nefericit. Există însă și o parte a puterii cuvântului mai puțin plăcută și aici mă refer la forța cuvântului în sine, care poate răni mai tare decât o faptă. Cuvântul poate răni mai mult decât orice pe lumea asta. Un cuvânt taie mai tare decât sabia și acest lucru poate fi ucigător pentru noi, oamenii.

Citește și  A butona telefonul peste tot, înseamnă a pierde conexiunea cu realitatea

Cuvintele pot fi deopotrivă fagure de miere și săbii ucigătoare, depinde de felul în care le utilizăm.  Închei cu poezia lui Gricore Vieru, De ce-ai dat, Doamne!, foarte semnificativă în acest sens:

Copiii leșină, nu-i bine,
Și moarte picură din nori.

Și chiar izvorului îi vine
Un fel de greață uneori.
Atâtea vorbe și minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare și la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Și tinerețea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tacea!
E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulți se mută,
Văzând că-n viață nu au loc.
Atâtea vorbe și minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare și la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Și tinerețea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!

(Grigore Vieru, De ce-ai dat, Doamne!)

Maria Bocicov