Titu Maiorescu – numele care a marcat destinul literar și politic al plaiului românesc

Personalitate complexă, academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român de o notorietate inegalabilă. Om de cultură și creație, promotor al valorilor românești, toate aceste merite i le atribuim nimănui altcuiva decât lui Titu Maiorescu.

Născut la Craiova, la 15 februarie 1840, Titu Maioresu este un nume de reper al tradiției culturale românești, e omul multilateral dezvoltat, dăruit literaturii și pedagogiei. Un exemplu viu al omului de fier ce și-a dorit să facă ordine-n politica românească.

Inteligența și perseverența sa impresionantă se trage din familie, tatăl său, Ioan Maiorescu a fost profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București și inspector al școlilor din Oltenia. Prin talentul său a rămas o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern.

Curios e că liberul cugetător, Ioan Maiorescu, al cărui nume era de fapt, Trifu, și-a luat numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

În septembrie 1859 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de Justiție. În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până în iulie 1917 în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise ale Bibliotecii Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu.

Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin capacitățile sale intelectuale în fața colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.

Tot în această perioadă pe lângă activitatea universitară, Titu Maiorescu este preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, dând lecții celor patru copii ai familiei, printre care și Clara, care îi va deveni ulterior soție.

Fiind înzestrat cu capacități intelectuale extraordinare, în decembrie 1860 își ia Licența în Litere și Filosofie la Sorbona, ca mai apoi, în vara anului 1862 să fie numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror.

Anul 1862 este un an plin de evenimente frumoase pentru Titu Maiorescu care se căsătorește cu Clara Kremnitz, iar în luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș. Activitatea lui pedagogică este strâns legată de acest oraș, căci tot aici mai predă între anii 1863-1864 Filozofia la Facultatea de Litere.

Dacă activitatea în viața culturală și pedagogică i-a adus nenumărate merite, Titu Maiorescu s-a implicat asiduu și-n viața socială.

După ce ține la 10 martie 1861 la Berlin o conferință, apoi la 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în Drept, cu teza „Du régime dotal”, întorcându-se în țară și stabilindu-se la București, neobositul Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la poziționarea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți culturale și politice de nivel european.

În acel moment în care erau o mulțime de lucruri de făcut și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune extraordinară: fiind profesor universitar la Iași la 22 de ani, decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician membru al Academiei Române la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani.

Însă această ascensiune rapidă n-a fost mereu lină și nici scutită de grele încercări, luând în calcul procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în 1864 până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui.

O altă latură controversată a activității sale este legată de inițierea sa în loja masonică ieșeană, Steaua României, la 26 noiembrie 1866, ca după câteva luni, mai exact la 11 februarie 1867 să primească gradele de Companion și Maestru, în această lojă.

Tot lui Titu Maiorescu îi revin meritele pentru contribuția la crearea Societății Junimea în 1860, împreună cu prietenii săi Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th. Rosetti. O societate ce va crește și valorifica cele mai remarcabile talente naționale, printre care și luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu.

Opera de critic a lui Maiorescu marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române și anume cea a marilor clasici, făuritori ai patrimoniului fără de preț al plaiului moritic, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiuliu Zamfirescu.

Conservator pe planul ideologiei politice, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond”, un om de o mare discreție și generozitate, așa cum îl descriu scriitorii din cercul Junimea și o admirabilă delicatețe sufletească, pe care o deduceam din altruismul cu care acesta îl susține pe Eminescu la sanatoriu, în perioada când poetul era bolnav.

Acesta a fost Titu Maiorescu, care s-a stins la 77 de ani la data de 18 iunie 1917, după o viață activă, demnă la admirație.

Astăzi, numele acestui om de valoare se regăsește printre filele pe care s-a scris destinul plaiului mioritic, atât pe plan politic cât și literar.

Cristina Morari