Generalităţi ale culturii române
Cultura română are etosul ei propriu, generat de cadrul geografic şi istoric al evoluţiei sale. Curente aparţinând unor arii şi tradiţii culturale distincte s-au întrepătruns, simultan şi succesiv, în acest context. Singurii credincioşi creştini ortodocşi printre popoare latine şi singurulul popor latin în spaţiul ortodox estic, românii au păstrat în mod tenace rădăcinile lor romane şi au încercat din greu să o armonizeze cu ortodoxismul, pentru a transformă „insularitatea” etnică într-un dialog fecund cu celelalte culturi.
Citește despre Eugen Ionescu
Două curente
Încă de la primele forme de organizare de stat din secolul 18, cultura şi civilizaţia română a cunoscut două curente coexistente, care au alternat ori s-au întrepătruns: unul european şi altul oriental. Relaţia dintre ele a depins de regiune, de domeniul cultural specific (arhitectura este sfera de coexistenţă şi confluenţă a ambelor curente, în timp ce pictura legată mai mult de canoanele religioase, s-a integrat în tradiţia bizantină), de epoca (în Moldova şi Valahia domnia fanariotă a fost o perioadă de influenţă orientală maximă, simţită mai ales în oraşe, în timp ce civilizaţia şi-a păstrat formele tradiţionale). În 1508 domnitorul Radu cel Mare din Ţara Românească a ordonat preotului Macarie de a tipări o carte de rugăciuni. Aceasta a fost prima carte tipărită în slavonă pe teritoriul românesc. Limba română a fost adoptată mai târziu în literatură scrisă, prima care fiind tipărită în 1544. În biserici şi cancelarii scrisul în slavonă a rezistat până spre sfârşitul secolului 17.
Relația cu folclorul a culturii României
O altă trăsătură a culturii româneşti este relaţia specială dintre Folclorul românesc şi Literatura română iluministă, determinată de doi factori. Primul, caracterul rural al comunităţilor româneşti a întipărit o neobişnuită vitalitate culturii populare. A doua, până în secolul 18, cultura educată era compusă în principal din lucrări istorice, juridice, morale şi religioase şi s-a dezvoltat în jurul curţilor domneşti şi boiereşti, că şi în mănăstiri. O personalitate deosebită a fost domnitorul Dimitrie Cantemir (1673-1723), membru al Academiei din Berlin, a cărui lucrări despre Imperiul Otoman şi-au câştigat faima mondială. Creaţiile folclorice (binecunoscută în acest sens este Mioriţa, o baladă simbolică despre supunerea în faţă sorţii a românilor) erau atât surse de inspiraţie pentru creatorii culţi cât şi un model structural. Într-o politică istorică plină de salturi, cele mai dinamice epoci din punct de vedere cultural au fost cele caracterizate de stabilitate când treptele erau atinse sau chiar unele sărite, când s-a observat o sincronizare cu cultură europeană contemporană. Acest lucru stă mărturie pentru anii de dinaintea şi de după abolirea domniilor fanariote când, într-un context istoric favorabil, românii au ales modul de viaţă vestic, în special cel francez, lucru urmărit constant şi cu un ritm fantastic de rapid.
Secolele XVIII-XIX în cultura română
Începând cu sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19, elita culturală din Principatele Române, a studiat în Paris şi franceza a devenit (şi a rămas aşa până în regimul comunist) o limbă foarte comună. Rolul de modelator al culturii franceze (în special în domeniul idealului politic, administraţie şi legislaţie) a fost paralel, începând cu mijlocul secolului 19 până în timpul Primului Război Mondial, cu cultura germană, în particular în Moldova, unde erau mulţi intelectuali care au studiat la Berlin. În Transilvania şi Banat, domnia habsburgică şi prezenţa saşilor şi a şvabilor în comunităţile locale a avut un rol important şi constant în relaţia cu lumea germană şi nu numai la nivel cultural – principalele centre de educaţie a elitei transilvănene erau Viena şi Roma – dar şi în viaţă de toate zilele. Influenţa spaţiului german s-a simţit în special în ştiinţele umane (poezie, filozofie, logică, filologie) şi tehnice.
Începutul secolului XX în cultura română
Perioada de schimbări radicale şi modernizare a culturii româneşti coincide cu perioda de creare a statului naţional, unirea Moldovei cu Ţară Românească, în 1958. Identitatea naţională a fost astfel definită în relaţia cu modelul european. Mai târziu, cele câteva decade de pace din perioada interbelică, după definitivarea unirii românilor din 1918, au fost dedicate sincronizării cu cultura europeană.
În ambele procese, nelipsite de polemici, de confruntări între conservatori şi avocaţii progresului, asimilarea culturii occidentale şi capitalizarea tradiţiilor locale s-au dovedit a fi foarte benefice. Rezultatul a fost apariţia în literatură română a celor mai mari clasici: Mihai Eminescu (1850-1889), Ion Luca Caragiale (1852-1012) şi Ion Creangă (1837-1889).
În perioada interbelică, cel mai grăitor exemplu în acest sens este Constantin Brâncuşi (1876-1957), inovator al cuvântului sculptură prin imersiune în sursele primordiale a creaţiei folclorice. Viaţa culturală interbelică a fost plină de efervescenţă. Personalitatea covârşitoare a istoricului Nicolae Iorga (1871-1940) a adus în dezbatere europeană atât istoriografia română cât şi istoria românilor. Definind identitatea colectivă prin relaţia dintre tradiţional şi curentele vest europene a fost un subiect fierbinte. Dezbaterile şi polemicile au fost însoţite de nume de renume că Nae Ionescu (1890-1940), Mircea Vulcănescu (1904-1952) şi Lucian Blaga (1895-1961) care a insistat pe componenta tradiţională, şi alţii, că Eugen Lovinescu (1881-1943) care a militat pentru abordarea europeană.
Perioada comunistă în cultura română
După instaurarea comunismului, liberatatea de creaţie a fost constant restrânsă prin forme diferind în funcţie de etape: în încercarea de a construi nouă identitate culturală pe bazele realismului socialist şi a da legitimitate noii orânduiri prin rejectarea valorilor tradiţionale (perioda de sovietizare); relaxarea dogmatismului şi a controlului ideologic în anii 60; presiunea de a impune un naţionalism făţiş în timpul celor două decade de dictatură ceauşistă. Atitudinea puterii faţă de omul de cultură a variat de a lungul timpului de la purificări şi interdicţii (la nivel de masă în anii 50) de a fi prinşi în capcană privilegiilor. Ruptura dintre cultura oficială şi cea adevărată s-a mărit în timpul dominaţiei comuniste. Pe de o parte, împotriva intenţiilor autorităţilor, au fost realizate lucrări de valoare că un domeniu al adevărurilor morale şi a adevăratul om de cultură a format obiectul culturii adevărate. Pe de altă parte, sloganurile diseminate la nivel naţional prin formele oficiale de cultură a ajutat la răspândirea unor viziuni simpliste, a pseudo-adevărurilor printre unele categorii sociale. Tensiunea dintre aceste două direcţii există încă şi poate fi percepută la nivelul societăţii că un întreg.
Diaspora culturală română
O altă consecinţă a atitudinii comuniste faţă de elite, în general, a fost apariţia, pentru prima dată în Istoria României, a unei diaspore adevărate incluzând mari personalităţi a vieţii ştiinţifice şi culturale: George Emil Palade, premiul Nobel în biologie (vezi Biologi români!); filozoful Ştefan Lupaşcu; Mircea Eliade (1907-1986), renumitul istoric al religiilor; Eugen Ionescu (1909-1994), dramaturg al absurdului; Emil Cioran (1911-1996), „cel mai mare maestru al stilului în scrisul francez după Pascal”; Vintilă Horia (1915-1992), un romancier care a păstrat spaţiul românesc ca o constantă în lucrările sale.
Specific dominaţiei comuniste în România a fost permanenta repudiere a membrilor diasporei, etichetaţi că trădători de ţară. Astfel nici Mircea Eliade, nici Eugen Ionescu sau Emil Cioran, a căror lucrări s-au publicat în ţară numai sporadic după 1960, nu şi- au mai văzut locurile de naştere. Numai după Revoluţia din Decembrie 1989, procesul de recâştigare a valorilor diasporei şi de reintegrare a personalităţilor acesteia în cultura ţării a putut fi început, un proces marcat la rândul lui de tensiuni şi neînţelegeri. Căderea comunismului în 1989 a stimulat lumea culturală, dar trecerea la economia de piaţă şi rigorile perioadei de tranziţie o pun faţă în faţă cu experienţe dure.
Libertatea
Pe de o parte, eliminarea controlului politic al statului a adus mult visata libertate de creaţie, dar odată cu această cultură a încetat a fi subvenţionată şi relaţia cu societatea este guvernată de economia de piaţă, toate acestea stingerind o activitate culturală adecvată. Pe de altă parte, cultura, şi în primul rând, Literatura română, trebuie să facă faţă competiţiei izvorâte din valul de cultură importată şi cu o mutare a interesului populaţiei către alte zone ale discursului public (presă, televiziune). Căutarea de noi politici culturale pare a prevala acum, dincole de tensiunea implicată de chiar problemele creaţiei însăşi.