Mai des decât de fiecare dată, atunci când simt că grijile mele au uitat să mă deranjeze, îmi pun toată speranța într-o amintire. Una la care nu se mai poate de reveni, dar nici de plecat. Eu încă mai sunt copil. Și nu-l ascund niciodată. Nu am faze când mă întorc în ani. Probabil trăiesc în mai multe vremi. E o chestie pe care nu vreau s-o-nţeleg, ci s-o simt.
Încă n-am depășit perioada când a visa nu e musai să adormi, când stelele mai pot sta cu tine, chiar dacă acestea au apus, pentru că le montez pe bucata mea de cer („dar ce bucată!” – vorba lui Eminescu), și ăsta montat la fel de bine, când încă îmi pasă de ce va crede mama la următorul meu pas făcut, când a ști precis că nu e niciun spin pe cărare e egal cu: n-o să mă doară. Asta e copilăria? Dacă da, eu încă-s copil. Sunt medalia unei mame care mă poartă la fiecare sărbătoare și momente mai triste. O medalie valoarea căreia e indicată și pe verso, datorită celei care și-o atârnă în jurul gâtului.
Îmi amintesc, așa cum iarna-ți amintești de vară, adică cu jind, de copilăria mea, pe care o rezum la o zi. Una mare cât alte 7665 mici luate împreună, cusute una de mâneca alteia și puse la loc de cinste. Oare unde? Păi, undeva între creier și inimă, la o distanță de trei degete. Acolo de unde-mi iau rezerve. Identificarea cu starea aceea de fericire necondiționată la baza căreia nu un motiv stă, ci un soare rotund și galben, fix ca-n desenele din clasa întâi, o mai trăiesc azi, la parcă mii de ani-lumină distanță de mine – cea care de 21 de ani mă tot îndepărtez de un început.
Mă simt ca un vierme în măr – în mijlocul unui rai care-mi asigură hrană (sufletească) și adăpost (indubitabil sufletesc). E o tragedie să nu mai crezi că ești copil sau să pretinzi a fi sau a nu fi în dependență de condițiile climaterice. Fals. E ca și cum ai admite că, mai întâi, te mai consideri copil, dar ești, de fapt. E un proces derulat aiurea. Pentru că etapele merg prost, fie și în ordinea lor inversă: „a considera” (una din etape) și „a fi”(alta), ar constitui ele, poate, ceva (chiar și aleatoriu desfășurate), dar, cu siguranță niciodată ceva întreg.
Omoară copilul din tine și ai să vezi că nici tu, adultule, n-o să mai ai viață. Urmează un proces p(enal)sihologic, apoi rostirea sentinței. De ce? Pentru că un copil e orice. El umple cuvântul „absolut”. și am ales să nu mă mai feresc de nimic. Și să nu port ochelari „protectori” de razele solare. Accept să am riduri de la soare, decât de la griji. Iar această decizie îmi permite să am mai multe facultăți, căci fiecare hotărâre îmi amintește că am acasă un copil de crescut – pe mine. Accept să fiu copilul meu.
Maria Dicusar
Articole înrudite:
Copilăria
Pentru că mi s-a făcut dor…
Ce poate fi mai frumos decât copilăria?
As Tears Go By, Conquer Your Fears!
Iubesc: și flori și ochi și buze (II)
Mamă bună, mamă dragă
Tata – scutul meu de apărare
10 lucruri de făcut în studenție
Labor: beneficial for children or not?
Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie
Lasă-ți sufletul să respire puritate…
Astenia de toamnă: simptome și soluții
Despre greșeală și puterea de a ierta
Orășelul Leneș – orășel al copilăriei și bucuriei