Dimineţi cu şi pentru suflet

femeie_patUnul din sentimentele neplăcute pe care le trăim de cele mai multe ori (poate) este acea senzație amară pe care o avem atunci când ne trezim dimineața lângă o pernă neatinsă și o pătură răvășită în tot patul, dar totuși nu mai răvășită decât noi înșine.

Se spune ca ziua bună se cunoaște de dimineață, însă cum am putea numi atâtea zile în care deschidem ochii și tot ce găsim alături este un mare nimic? Ne găsim pe noi singuri, cuprinși de amorțeală și lenea matinală, fără pic de energie sau zâmbet în suflet ori pe chip. Deschidem ochii către o nouă zi îngângurată de soarele solitar și el, căutăm cu privirea în jur, ca apoi să ne lăsăm păgubași. Ne uităm la telefon, ne văicărim că avem în față alte zeci de ore monotone și pustiite și o luăm de la capăt din nou și din nou.

Nu de mult timp am descoperit o nouă nevoie ce a apărut, nu știu exact când, și care mă izgonește în stări de nostalgie și singurătate, mai mult sau mai puțin intense. Nu consideram înainte acest amănunt important, nu îi acordam atenție și chiar și acum încerc să merg tot pe această cărare, însă fără voia mea gândurile și stările acelea apar când și când, împovărându-mi eforturile de a mă menține pe linia de plutire.

Este o diferență colosală, ca între două universuri paralele, ca atunci când ne uitam în oglindă ridicând mâna dreaptă, însă vedem total opusul. Și poate mai stăm în fața oglinzii spunându-ne: ”Nu, asta e dreapta”, însă indiferent de câte ori am privi, tot pe cea stângă o zărim. Ideea este că oricât de mult ne-am strădui sau dori, unele lucruri nu pot fi schimbate.

Citește și  Tata - scutul meu de apărare

La fel și realitatea.

Unul dintre cele mai frumoase lucruri este să îți sune (sau nu) alarma telefonului, să o auzi, să o urăști preț de câteva momente, gândindu-te cât de minunat ar fi să îl arunci pe geam și să te înfofolești în continuare cu așternuturile, ignorând cu atât de multă plăcere responsabilitățile cotidiene. Apoi te întorci pe toate părțile, te întinzi, caști, oftezi și în sfârșit deschizi ochii către cineva, nu către o jumătate de pat ocupată de un gol nedefinit. Un sentiment comun și totuși semnificativ îl capeți atunci când vă fixați cu privirea reciproc, poate chiar mormăind un ”Neața”, însă cert este (cel puțin în cazul meu) că un zâmbet tâmp mi se imprimă pe chip într-o clipită, indiferent de cele bune sau rele din zilele antecedente. Este minunat să te trezești lângă un om care știe sau cel puțin a învățat să te privească așa cum îl privești și tu, care cunoaște faptul că vorbele uneori nu își au rostul pentru că tu radiezi pur și simplu, transmițând toate literele încâlcite din minte pe care ai vrea cu ardoare să i le poți spune. Uneori lipsește curajul, alteori poate este nesiguranța prea mare, însă un lucru este cert, diminețile sunt cu totul altfel atunci când vă aveți ca stâlpi de susținere unul pe celălalt, când știi că la sfârșit de zi vei găsi pe cineva acolo, așteptându-te cu drag și dor.

Vă pregătiți amândoi printre momente de tăcere și ocheade aruncate pe furiș unul altuia, fie că urmează să plecați împreună sau pe rând (în funcție de program), însă totul se simte absolut diferit, mai ales când ieși pe ușă lăsând în urma ta un ultim sărut pentru multe ore petrecute separat. În prag inspiri acel frumos parfum propriu și unic al persoanei respective, urmând o ultimă îmbrățișare pentru acea dimineață.

Citește și  Legătura minte – trup

Nu știu câtă lume este de acord cu mine sau poate sunt eu o fire mai diferită, însă momentele de tipul acesta le prețuiesc și le ador, pentru că frumusețea lucrurilor stă în detalii  pentru care uneori uităm să fim recunoscători, uităm să ne bucurăm de ele, însă la apus, pe seară, când te întorci istovit, lihnit și somnoros, acest amănunt, acea persoană te va aștepta nerăbdătoare acasă pentru că ai dat sens unor perioade dezgolite și mohorâte.

Alina Maria Drăguşin