Singurătate sau iubire?

fata, singuratate, soareSingurătatea… poate cel mai dureroasă comoditate care poate exista; poate cea mai mare și tăcută durere, poate cel mai mare chin, poate cea mai mare pedeapsă…

Singurătatea îi face pe oameni vulnerabili în fața sorții, în fața altor oameni. Toți avem nevoie să fim aproape de suflete bune. Toți avem nevoie să fim mângâiați și să oferim mângâiere. Avem nevoie să depășim bariera egoismului și să oferim cuiva tot ce avem noi mai de preț: sufletul.

Din păcate, realitatea e crudă și nu iartă pe nimeni; ne trezim uneori în mijlocul unei furtuni cu niște oameni care, cândva, era tot ce aveam noi mai de preț.

Întâlnim oameni care ne fac să vrem să-i privim neîncetat, să ne uităm la ei și să ne imaginăm lucruri care, poate, nu se vor întâmpla niciodată în realitate. Ne uităm la privirile lor și așteptăm o rază de soare să le trimită înspre noi. Ne uităm în ochii lor senini și vrem ca ei să se uite numai la noi, iar noi – să ne uităm veșnic în seninătatea lor.

Întâlnim oameni care ne privesc, ne admiră, vor să ne intre în suflet, dar ceva nu corespunde. Ceva nu merge și noi chiar nu putem să-i lăsăm să se apropie nici dacă vrem. O fi buni, o fi deștepți, o fi atrăgători, dar sufletul nu-i acceptă. Suferim, pentru că nu ne înțelegem, iar ei suferă pentru că o iau prea direct, prea personal.

Întâlnim apoi oameni care ne vrăjesc cu exteriorul și oamenii care ne cuceresc cu interiorul. Primii sunt falși și încearcă să ne cucerească prin felul în care arată. Uneori ne lăsăm prinși în capcana aceasta, iar alteori ne dăm seama din prima că acești oameni nu sunt pentru noi, că noi căutăm altceva.

Citește și  9 noiembrie – Ziua Internațională a Luptei Împotriva Fascismului și Antisemitismului

lacat, iubire, simbolDespre cei care ne cuceresc cu interiorul, cuvintele sunt de prisos… E greu să găsești un om care să te farmece prin felul în care gândește, prin felul în care simte și cel mai important: prin felul în care te poate face pe tine să te simți.

În drumul nostru către eternitate, fel de fel de oameni ne pășesc pragul sufletului. Unii ajung departe, până în adâncimi, alții se întorc și fug, pe alții îi alungăm noi… Unii se rătăcesc și nu mai găsesc niciodată calea către noi.

Uneori, simțim acut nevoia de iubire, nevoia de afecțiune. Ne doare pe dinăuntru, pentru că inima are și ea nevoie de o altă inimă pe care s-o simtă alături, indiferent de câți kilometri îi desparte. Ne trezim dezamăgiți într-un grup care nu e al nostru, cu zeci de oameni în jurul nostru, dar în mijlocul cărora ne simțim ca într-un deșert. Și alegem să ne refugiem într-o casă pustie și acolo auzim doar liniștea. Auzim glasul singurătății, care ne cheamă insistent; mai tare și mai tare.

Glasul ei e unul ucigaș și ne înspăimântă, deși uneori ar trebuie să învățăm multe lucruri din toată experiența asta. În fond, din fiecare experiență trebuie să învățăm, aceasta e menirea noastră, ca ființe umane: învățarea.

Sunt lucruri care se învață cel mai bine în liniște și în singurătate. Atunci, e momentul oportun să ne calculăm reușitele, să ne evaluăm meritele și să alegem următoarea stație. E momentul să decidem spre ce punct vrem să înaintăm și care sunt oamenii care am vrea să ne fie tovarăși. Sau poate e vorba despre un singur om…

Important este să facem diferența dintre oamenii care intră în viețile noastre. Unii vin pe o perioadă scurtă de timp, alții vin să ne învețe ceva, alții vin să ne zguduie și mai sunt și cei care apar în viețile noastre ca o binecuvântare, atunci când nici nu ne așteptăm.

Citește și  Și iarăși iarnă-n calendar va fi…

iubire, cuplu, apusÎn ordinea în care singurătatea ar trebui să devină constructivă și nu să ne facă să ne izolăm, ar trebuie să învățăm să ne placă compania noastră. Ar trebui să ne acceptăm să ne iubim așa cum suntem, fără a deveni narcisiști, să ne respectăm și să ne evaluăm, iar și iar, standardele după care îi acceptăm pe oameni în viețile noastre.

Cert este că uneori alegem din lipsă  de afecțiune și nu pentru că simţim acel fior. Dar așa riscăm să ne îndepărtăm de adevărata iubire, care vine atunci când te aștepți mai puțin.

Așa că, a mai rămas de spus că oamenii trebuie aleși așa încât să ne devină iubiri mari și inegalabile, iar noi ar trebui să alegem din iubire, și nu din singurătate sau din simpla nevoie de a acoperi un gol, căci sufletul are nevoie de iubire, dar nu cea pe care o căutăm cu disperare, ci cea care ne e scrisă de o mână divină, cea care găsește ea drumul către noi, cea care e noastră și numai a noastră.

Maria Bocicov