Oamenii… interesante ființe, misterioase, uneori te uimesc, alteori te copleșesc. Sunt atât de mulți, atât de diferiți. Fiecare e unic în felul său și tot încerc să înțeleg asta. Uneori mă depășește, alteori îmi zic: Așa sunt oamenii, nu îmi e destinat să-i înțeleg, ci doar să-i accept.
Oamenii plâng. E normal, e cel mai clar exemplu de uman. Ei plâng când sunt fericiți, plâng când un necaz dureros apasă pe simțiri. Plâng și se simt mai bine… sau nu. Dar în principiu, plânsul e o exprimare clară a emoțiilor. În inimă sunt cuvinte pe care nu le putem pronunța din cauza anvergurii lor și aici apar lacrimile: ele exprimă exact ce trebuie să exprime: emoție.
Oamenii râd. Unii râd de tine, alții râd cu tine. Și asta e uman. Râsul e o formă de vitalitate, de încărcare cu energie pozitivă. E mai rău să râzi de altul sau să râdă altul de tine, pentru că roata se întoarce, neapărat.
Oamenii suferă, au perioade lungi de durere și suferință; iar asta se întâmplă fie din cauza cuiva, fie din cauza gândurilor pe care le au. E greu să suferi în tăcere și nimeni să nu știe, dar și mai greu e să suferi și să realizezi că fericirea aproape că nu există și e un vis scurt. Oamenii suferă, ca să învețe să aprecieze și să prețuiască fericirea și lucrurile mărunte, deci suferința are rostul ei pe pământ.
Oamenii visează, cu ochii închiși și cu ochii închiși. Fericite sunt visurile care se împlinesc și fericiți sunt oamenii ale căror visuri prind contur. Ele ne amintesc că nu există limite, că gândul ne poartă departe, că nimic nu e pierdut și nimic nu e imposibil.
Oamenii te rănesc, te fac să suferi și să plângi în pumni. Îi privești și nu-ți vine să crezi de ce sunt în stare. Oamenii se schimbă sau poate că, de fapt, noi nu i-am cunoscut bine. Poate că ei și-au arătat doar o față și în fond, numai Domnul știe câte fețe are un om…
Oamenii te iubesc, te fac să te simți în al nouălea cer de bucurie, te poartă prin tărâmuri de vis, prin tărâmurile magice ale iubirii și împlinirii sufletești și uneori te părăsesc după aceea și tu trebuie să înveți să trăiești fără mângâierile lor.
Unii rămân lângă tine veșnic, te ridică când cazi, te scutură de praf, îți oferă un umăr pe care să plângi, merg cu tine prin cărările cele mai întunecate ale vieții sau, de multe ori, te așteaptă la ieșire cu o luminiță în mână, cu îmbrățișări calde și vorbe încurajatoare.
Iar alții te uită. E omenesc să uiți. Uitarea nu există de fapt, în realitate, căci ceea ce e adevărat, nu poate fi uitat nici dacă te chinui. Ceea ce simți cu inima nu se uită și totuși viața ne obligă să uităm și să fim uitați.
În fond, afirm din nou: nimic din ce-i uman nu mi-e străin; deciziile oamenilor, chiar dacă te implică și pe tine, nu trebuie judecate, ci acceptate pur și simplu. Mi se pare greu să înțelegi oamenii, uneori nici ei nu știu ce vor. E dificil, dar trebuie. Sunt puțini care oferă ascultare și înțelegere, de aceea e bine să învățăm să fim umani, din nou, așa cum am fost odată, demult. Să oferim iubire, afecțiune, fără a cere nimic în schimb. Nu de alta, dar când te doare sufletul și ți-e greu, puțini sunt cei către care ai vrea să alergi cu ochii roșii de plâns ca să-ți alini durerile…
Maria Bocicov
Articole înrudite:
Iubesc: și flori și ochi și buze (II)
Mamă bună, mamă dragă
Singurătate sau iubire?
Maria si Cristina – participante la proiectul Write ‘n’ Like
Fericirea e aici, lângă noi
Ochii care nu se văd
Mireasă? O fericire dureroasă…
Tații noștri – eroii noștri
Și soarele e singur
Și spune-mi, de ce-i toamnă? Și frunza de ce pică?
Durerile noastre – o insulă pustie
De ce avem nevoie de motivație
A auzi și a asculta – poli opuși ai comunicării eficiente
În căutarea lui Dumnezeu