Mărturii din vreme de război

armata, soldatiSe spune că viața e imprevizibilă și nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla, ce aduce ziua de mâine și prin ce locuri vei ajunge. Eu am auzit cu urechile mele o poveste de viață zilele trecute, relatată pe alocuri cu o bucurie de nedescris, pe alocuri cu lacrimi în ochi și vreau s-o împărtășesc cu voi. Pe mine m-a impresionat, sper să vă placă și vouă.

“Eram flăcău. Îmi venise ceasul să mă duc în armată. Habar nu aveam unde mă duc. Am făcut petrecerea de armată, așa cum se face la noi și am plecat de-acasă.

Am ajuns în Ucraina, acolo eram mulți, iar după un an petrecut acolo, în care am făcut multe exerciții militare, ne-au adunat într-o zi pe câțiva (aleși) și ne-au zis: „Băieți, pregătiți-vă. Aveți de plecat undeva, e o misiune secretă, totul e strict secret.” M-am simțit norocos că m-au ales. Abia așteptam să plec, deși habar nu aveam unde și pe cât timp și cu ce scop.

Era anul 1969, august. Din portul Nikolayev am ajuns în Port Said, am mers două zile. În noi fierbea nerăbdarea. Am ajuns, a avut loc debarcarea și ne-au primit armata lor, ne-au suit într-un transportor militar și ne-au dus în Cairo, în centru. Nu visasem să văd Egiptul, darămite să-i respir aerul fierbinte, mai ales în acele vremuri grele.

Tehnica noastră a ajuns un pic înaintea noastră, ca să ne apucăm de muncă imediat. Ne-au explicat ce avem de făcut. Acolo, ne-au adus pentru misiuni secrete. Pe mine m-au numit șef pentru ceilalți trei colegi ai mei. Munca noastră a început. Pe mine m-au chemat deoparte și mi-au zis: ”Uite aici e teritoriul pe care trebuie să-l păzești, și ud și uscat – e al tău.”

Aveam o stație unde intram ca să comunicăm cu superiorii. Cum se ridica pe cer un avion, cum știam totul despre el, ce viteză are, ce direcție, totul. Mie mi se dădeau ordine, iar eu le dădeam și supușilor mei. Eu primeam direct ordin de la Comandament. De exemplu: “Sub nr. 824, un avion se va ridica și trebuie atacat sub orice preț, să nu treacă granița.” Era un război de uzură arabo-israelian.

Citește și  Lasă-ți sufletul să respire puritate...

Apoi înregistram totul, scriam, țineam legătura cu superiorii mei prin radio.

Aveam toți haine albe, bocanci grei, butucănoși și lungi. Era vânt și soare, o vântoaică de te lua pe sus, iar în pustiu – furtuni. Soarele era puternic, era la zenit, razele cădeau perpendicular. Mai mult de 40 de grade. Eram patru băieți: doi la muncă, doi la odihnă. Apoi ne schimbam.

Nimeni nu știa că noi suntem cu armata secretă, nici cei de acasă, căci noi nu aveam voie să spunem nimic. Când primeam scrisori de acasă, nu aveam voie să scriem unde suntem și cu ce ne ocupăm. Mă bucuram că primesc, dar ni le citeau dinainte. Cele care nu corespundeau cerințelor, erau arse. Întrebau tot: de unde vin, cine scrie, ce zice.  Ni le citeau pe toate: și alea de acasă, și alea de la mândre. Mă întrebau tot: cine a rămas acasă din părinți, care-s vii, care-s bolnavi, ce planuri am pe viitor. Ne spuneau că ziua de mâine e secretă, la fel ca și munca noastră de acolo.

Împușcăturile erau deschise. Nu departe era Canalul Suez. Iar acolo era armată și israeliană, siriană. Noi trăiam aproape de Suez, în stația noastră de armată. Eu aveam un prieten bun cu care împărțeam tot: Volodea. Eram prieteni buni. (Când m-am întors acasă, amândoi am mers la facultate la Chișinău, am terminat Radiotehnica.) Mulți din soldații noștri și-au pierdut viețile, alții erau răpiți, amenințați, uciși. Erau și trădători printre noi, dar îi prindeam. Voiau bani, iar acolo, pentru bani, unii își vindeau și sufletul.

Odată m-au chemat șefii mei din Cairo și mi-au propus să rămân acolo, să încep o viață nouă, să rup orice legătură cu cei rămași acasă, să nu știe nimeni unde sunt și ce fac. Dar ceva din mine nu era de acord cu asta.

Am stat în Cairo până în 1971. Tehnica a rămas acolo, rușii au vândut-o Egiptului. Pe ne-au demobilizat în Ucraina, înapoi.

În primăvara anului 1971, ne-au adunat și ne-au zis: ”Băieți, pregătiți-vă de-un cadou minunat. Dacă voi nu vreți să mai rămâneți, în curând, veți pleca în Ucraina, apoi acasă. Alții vor veni în locul vostru.”

A rămas acolo un coleg, dar am auzit apoi că a fost împușcat.

Citește și  Arheologia - o știință indispensabilă identității de neam

Iar noi ne-am întors în portul Nikolayev, în Ucraina. Parcă nu-mi ajungea ceva. M-am înregistrat, am dat raportul către Patrie. Am primit ordin, diplomă, merite de laudă, că am dus cu cinste datoria către Patrie și nu am făcut de rușine țara. Îmi părea că nu mă aflu pe acel pământ, pentru că acolo ba auzeai un izbucnit de bombe, ba fluierături, sirene, zgomot. Când am ajuns acasă și când le-am spus, ei nu mă credeau unde am fost.

Am avut multe amintiri. Și plăcute și neplăcute. S-au întâmplat multe lucruri, care m-au marcat și m-au făcut puternic.

Pe de o parte aș fi vrut să rămân în Egipt, dar cine a rămas, nu s-a mai întors, iar eu asta voiam să fac, să mă întorc. M-am întors că mă chema dorul de Patrie și pentru că voiam să învăț și pentru că știam că mă așteaptă Natașa…

Când am plecat în armată, mi-a zis că mă așteaptă. Era frumoasă, mai înaltă ca mine, misterioasă, subțirică, simpatică, dar închisă și asta mă atrăgea la ea. M-am întors, dar ea nu m-a așteptat. Se măritase și deja se și despărțise. Dar eram puternic, armata mă antrenase să suport orice.

M-am însurat în 1971 și toată viața am trăit cu amintirea acelor vremuri, uneori am tânjit după acele locuri. Pesemne, mi-a rămas acolo sufletul…”

Maria Bocicov