Clinchetul foilor de Abecedar

cartePrivesc meditativ clepsidra de pe biroul meu și mă gândesc cu jind la vremurile de început. O întorc iar și iar și urmăresc cum timpul tace și trece. Că tot e septembrie, îmi permit să închid ochii și să mă întorc în copilărie. Ce frumoase sunt amintirile! Ce? Nu pot? Ba chiar pot. Și uite ce văd:

Vine toamna! Vin din nou ploaia și vântul. Vine școala și, odată cu ea, începutul.

– Spune-i Soarelui să răsară mâine mai devreme, i-am zis mamei.

M-am trezit de multe ori în acea noapte. M-am uitat dacă nu cumva au dispărut ghiozdanul și uniforma. Auzisem că se poate întâmpla.

Era prima mea zi de școală. M-am împiedicat de multe ori pe drum. Mama mă ținea strâns de mână și mă tot ridica. În curte am descoperit o altă formă a lucrurilor, cu nedumerire și uimire. Erau mulți oameni de toate vârstele. Ne-a adunat pe toți doamna învățătoare în ceea ce urma să fie clasa I B. Cu un surâs abia dezvelit ne-a cuprins pe toți sub aripi. A urmat un zâmbet deschis, iar afecțiunea dânsei răsplătea lungile mele așteptări de cunoaștere. Am privit-o aproape amețită, luminându-mă și eu la rându-mi, de strălucirea chipului, de căldura inimii dumneaei.

scoala_invatatoare_elevAbia mai țineam buchetul cu flori în mână, îmi transpiraseră palmele, nu mă vedeam și nu mă găseam printre toți. Nu știu cine a luat cuvântul și ce a spus. Nu am văzut și nu am auzit nimic. Eram ba un tremur, ba stingherită de parcă pentru a mă gândi la ceva era necesară luarea poziției de statuie. Murmurul interior s-a stins în momentul în care un preot a spus o rugăciune pentru elevi, a sfințit apa într-un vas în care apoi a înmuiat un mănunchi de busuioc și ne-a stropit, binecuvântându-ne. Picăturile mi-au atins fața și fruntea, stopând vuietele interioare și avalanșa trăirilor ce-mi fierbeau creierul ca un vârtej al viscolului.

Citește și  Robotul - un robot nu cere de mâncare...

Apoi, încet, în șir, așa cum văzusem eu la televizor că merg cămilele prin deșert, căutând apă, așa am intrat în sala de clasă. Cărțile erau așezate frumos iar deasupra era un Abecedar. La fiecare pagină parcă auzeam clinchetul clopoțelului de la intrare. Totul venea parcă de sus, dintr-un loc suspendat. În cărțile de rugăciune ale bunicii am găsit imagini care arătau că oamenii buni coboară în leagăne de flori, din cer. S-a strigat catalogul. Răspunsul fiecăruia venea cu glas aprins, înflăcărat, stins ori șoptit: „Prezent!”.

Pe bancă lângă cărți era și o bomboană, am băgat-o repede în gură, și acum o simt, răcoritoare, dulce și… of, îmi lasă gura apă. Priveam în toate părțile și întârziam în contemplarea acestui spațiu atât de străin până atunci mie. Simțeam tresăriri de seve ce se trezeau din cine știe câte generații trecute pe aici.

Îmi aduc aminte că m-a întrebat doamna învățătoare care sunt zilele săptămânii și m-am fâstâcit. Eram atât de rușinată! Am promis de îndată că le voi spune, corect și fără emoții, ziua următoare.

Mi-au rămas în minte mâinile doamnei. Delicate și fine, așa cum sunt ale omului care modelează lutul scoțând din el opere de artă.

Elena Golai