Parfum de toamnă

Adie vântul. Nu e zefirul primăverii, nici briza mării… O răcoare parfumată se leagănă în frunze, foșnind un cântec de amintire. Mi se plimbă printre gene imagini pictate în alb și negru, derulând filmul unor generații trecute în apusul vieții. Ei sunt străbunicii… bunicii… carul cu boi, coșurile din nuiele împletite, care gem sub povara strugurilor. Mânecile suflecate ale unor brațe muncite șterg perle de sudoare de pe frunți. Se prelinge neașteptat zeama dulce a unei boabe, spălând truda palmelor ce o culeg. E un soare domol, dar apasă creștetele trupurilor ghemuite sub butuci. Eu sunt copil. Și privesc de pe iarbă. Se mai ivesc de prin vie cizmele prăfuite ale bunicului care se grăbește să adape boii. Ochi îngânați de oboseală zâmbesc spre mine, grăind bunătate părintească.

vie

Eu număr norii. Aștept să treacă timpul. Visez la mustul ce are sa curgă în căni. Iar ei trudesc. Dar nu se vaită. Ci privesc cerul, cu inimile înălțate spre Dumnezeu, cântând laude de mulțumire. Căci via trăiește și lăcrimează de poamă multă. Îmi mângâie chipul lumina zilei de toamnă, în aer se respiră prosperitate. Îmi umplu plămânii de parfum de tămâioasă. Tămâioasa… ce strugure aromat, ce rod dulce! M-așez și eu la umbra butucului, să-i simt mireasma – răsfăț domnesc dăruit de Cel de Sus. Cu ochii închiși, mă fura magia somnului, căci liberă sunt pe lume, cu sufletul curat și cu mintea crudă, neatinsă de griji de oameni mari. Mă acopăr c-un batic, să mă feresc de zumzetul albinelor.  Trudesc și ele cum trudesc și ei, bătrânii mei…

Citește și  Seara artiștilor la Centru de Cultură „George Apostu” din Bacău

Un oarecare Azorel se aude lătrând înfundat, acoperit de stratul depărtării. Dar glasul lor crește tot mai clar, sporit de zgomotul pașilor ce strivesc pământul bulgăros. Sparge liniștea un zdrăngănit de blide și „offf”-ul chinuit al bunicii care se așază cu greu, văitându-se de încleștarea bătrâneții. Dar un strigăt vioi îmi anunță deșteptarea, chemându-mă la masă. E ora prânzului cel împărțitor de odihnă. O mămăligă cu niște sare și ceapă se ivesc de sub șervet, stând în mijlocul atâtor guri înfometate. Bat linguri într-o strachină cu borș, iar mâini se întind să rupă din bucate. Țăranul mănâncă pe glia lui, istovit de munca cea fericită. Ce bine că are ce să muncească! Pământul îi e drag, pământul roditor îi umple sufletul și-i satură pântecul. Pământul îi e odihna când ațipește mai apoi sub pălărie. Vegheat de albastrul cerului, îi e gândul suuus, sus de tot, acolo unde zboară vrabia nestingherită, scăldându-se în libertate.

vie_struguri

Acolo e și gândul meu. Acolo a fost preț de minute bune, pierdut în amintire. Dar sub o clipire din gene s-a scurs visul și-am deschis ochii la realitate. Sunt eu, și via e pustie. Tabloul copilăriei s-a risipit ca praful în vânt, lăsând pârloaga să-mi rănească sufletul încercat de dor. Ei nu mai sunt.. Nu mai sunt nici eu. A fost ce-a fost odată ca niciodată…

Gabriela Tăbăcaru