Literatura română

Secolele XVI-XVIII în literatura română

Secolele 16-18 au văzut dezvoltarea culturii române scrise. Acele lucrări, deşi au o anume valoare estetică, nu pot fi considerate ca lucrări literare propriu-zise. Sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 constituie adevăratul început al literaturii române. A fost perioada evoluţiei şi eliberării universului structural specific literaturii de aria neomogenă şi policromă ale scrierilor culturale anterioare. De altfel a fost o ruptură de lumea culturală anterioară, determinată de o schimbare radicală a societăţii româneşti (un proces accelerat de occidentalizare şi liberalizare, schimbarea limbajului literar prin conexiunile acestuia cu stilurile europene, ca şi un aspect instituţional al culturii).

Prima jumătate a secolului XIX

Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri

Prima jumătate a secolului 19 a fost timpul marilor proiecte pentru crearea unei literaturi naţionale, ca şi pentru diversificarea şi profesionalizarea scrisului. Înnoirea limbajului include şi expresii nepotrivite sau caricaturale, prin urmare a fost lăsat un apel urgent de către Generaţia 1848, prin scriitorii implicaţi în evenimentele din 1848, pentru reîntoarcerea la folclor, care era văzut că o sursă de regenerare estetică, datorată simplicităţii şi frumuseţii limbajului propriu. Printre aceştia enumerăm pe Vasile Alecsandri (1821-1890), un pionier în poezie, proză scrisă, dramă şi un culegător de folclor şi Costache Negruzzi (1808-1868) care a fost nu numai fondatorul nuvelisticii româneşti dar şi un model încă fără pereche în scrierea de nuvele istorice.

A doua jumătate a secolului XIX

A două jumătate a secolului 19 a fost caracterizată prin salturi mari şi de calitate în literatură. O contribuţie remarcabilă a avut-o societatea culturală Junimea (f. 1863) şi în special mentorul acesteia

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu

Titu Maiorescu (1840-1917), prin lupta căruia împotriva mediocrităţii şi pentru introducerea criteriilor estetice în stabilirea ierarhiilor de valori. Revista publicată de această societate, Convorbiri literare, a ajutat la impunerea marilor scriitori ai secolului 19: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă. Eminescu (pentru români este prototipul poetului şi a poeziei), care era conversant la cele mai ridicate speculaţii filozofice şi, în acelaşi timp, era un mare admirator al poeziei populare, a dat strălucire maximă romanticismului românesc, schimbând radical limbajul poetic înlăturând retoricul. Piesele de teatru ale lui Ion Luca Caragiale sunt o oglindă nemiloasă a societăţii româneşti al timpului, ieşind în evidenţă prin critică muşcătoare a obsesiilor politice şi ezitărilor morale, ridiculizând contradicţiile dintre obscuritate efectivă şi pretenţii ca şi deformarea limbajului. „Datorită valorii comediilor sale de moravuri şi caractere, din nefericire scrise într-o limbă care nu este de circulaţie mondială, Ion Luca Caragiale este poate cel mai mare dintre dramaturgii necunoscuţi”, a scris Eugen Ionescu, reputatul creator al teatrului absurdului. Societatea Junimea l-a descoperit şi l-a lansat şi pe Ion Creangă ca membru al triadei marilor clasici, un povestitor fără pereche ieşind în evidenţă prin stilul oral folosit în opera lui, şi Ioan Slavici (1848-1925), un scriitor transilvănean, autorul primei capodopere a romanului românesc („Mara”, 1894). În opoziţie cu Junimea şi Convorbiri literare, se afla Literatorul ciclu literar şi revista care poartă primele manifeste al simbolismului, care poate fi regăsit în poemele lui Alexandru Macedonski (1854-1920).

Citește și  Învățământul postuniversitar din România

Perioada interbelică

Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost caracterizată de mari efervescente. Poezia gravita în jurul mai multor modele mari: materialismul abstractului şi înnobilarea expresiei sincere prin Tudor Arghezi (1880-1967), poezia expresionistă prin Lucian Blaga (1895-1961), poemele simbolice prin George Bacovia (11881-1957), sau versuri ermetice prin Ion Barbu (1895-1964), care a fost şi un strălucit matematician al cărui nume este şi în istoria matematicii prin teoriile sale asupra spaţiilor. Poezia de tip tradiţional a fost strălucit reprezentată de Ion Pillat (1891-1945) şi Vasile Voiculescu (1884-1963). În proza scrisă, marele nume al timpului a fost Liviu Rebreanu (1885-1944), a cărui nuvele „Ion” şi „Pădurea Spânzuraţilor” sunt mari capodopere. Prima este o lucrare realistă cu influenţe naturaliste, o tragedie a vieţii de la sat, brăzdată de caractere idilice care au apărut anterior în literatură. A două face introducerea romanului psihologic în literatură română. Cu mult diferit este Mihail Sadoveanu (1889- 1961), care a scris un număr imens de române şi nuvele care sunt destul de singulare în literatură română datorită densităţii metaforice şi a infuziei de înţelepciune orientală. În dramaturgie tendinţele inovatoare au fost mai puţin spectaculoase. Totuşi merită a fi menţionat teatrul de idei a lui Camil Petrescu (1894-1957), dramele cu dimensiuni mitice ale lui Lucian Blaga, piesele lui Mihail Sebastian (1908-1945), remarcabile prin sensibilitatea şi puritatea caracterelor.

Critica, eseurile

Critica literară şi eseurile au ţinut pasul cu poezia şi proză scrisă. În perioada premergătoare războaielor a fost reprezentată de mari critici „care au fixat direcţia”, ca Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu (1871-1936), Mihail Dragomirescu (1868-1942), care au fost ideologiști curentelor literare, între cele două războaie mondiale singurul şi ultimul din marii critici a fost Eugen Lovinescu (1881-1946) prominent promotor al curentului modernist. Critica şi istoria literară a atins un statut profesionist. George Călinescu (1889-1965) a supus întreagă literatură română de la origini până în timpul prezent la o judecată axiologică.

Jurnalismul

Critica jurnalistică, reprezentată prin Vladimir Streinu (1902- 1971), Pompiliu Constantinescu (1901-1946), şi critica academică, reprezentată de Tudor Vianu (1897-1964), s-au dezvoltat cot la cot. Dar în afară marilor personalităţi, perioada a fost martoră la o diversificare a curentelor cum nu s-a mai văzut. Tradiţionalismul, care era reprezentat în special de revista „Gândirea” (1922-1944), condusă de Nichifor Crainic (1889-1972), era opus modernismului, promovat de revista cercului literar „Sburătorul” (1919-1922, 1926- 1927), condus de Eugen Lovinescu. Revista, „Contemporanul” (1922- 1932), condusă de Ion Vinea (1895-1964), a făcut trecerea de la modernism la avangardă. Au început să apară şi reviste de avangadă propriu-zise, ajutând la debutul literar al lui Tristan Tzara (1896- 1963) fondatorul Dadaismului, Gherasim Luca (1913-1994) şi Ilarie Voronca (1903-1946), care mai târziu şi-au făcut un renume în străinătate, ca şi pentru cel al scriitorilor care s-au făcut remarcaţi în literatură română, ca Gellu Naum, care a promovat credincios suprarealismul în întreagă lui opera, sau Geo Bogza (1908-1993), care a fost un nume de remarcat în genul reportajului. Legătură dintre literatura română şi curentele europene, care s-a atins de către generaţia interbelică, a fost întreruptă abrupt de instaurarea comunismului.

Citește și  Dați-mi un muzeu și eu o să-l umplu

Perioada comunistă în literatura română

Proletcultismul” anilor 50 a lăsat puţin loc pentru literatura autentică, şi chiar dacă a fost blamat în anii 60, nu a mai lăsat loc libertăţii creaţiei în literatură. Literatura s-a bucurat de sprijinul financiar necesar fiind subvenţionat de stat şi în ciuda oricăror restricţii ideologice, întreruperi ca cele din anii 50 nu au mai fost posibile. Literatura autentică era foarte bine primită de cititori, care au identificat în ea simbolul atitudinii civice. Niciodată nu a mai fost un astfel de acord între public şi gustul critic ca cel din ultima decadă a dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Scriitori ca Marin Preda (1922-1980) şi Augustin Buzura, poeţi ca Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu (1933-1983), Marin Sorescu (1936-1997), Ana Blandiana au fost apreciaţi atât de critici prestigioși (Nicolae Manolescu, Eugen Simion) cât şi de cititori. Ultima decadă a regimului lui Ceauşescu a fost martora ridicării unui grup de tineri scriitori care au început o lupta necontenită împotriva încercărilor de nivelare a limbajului artistic.

Literatura română după 1990

Anii de după 1990 au fost o perioadă de „teste” şi de dificultăţi generate de comutarea interesului cititorilor către lucrările literare care le-au fost înainte inaccesibile sau către mass-media. Mai mult, constrângerile culturii nesubvenționate în condiţiile unei economii de piaţă incipiente a influenţat publicarea cărţilor. Totuşi criza nu a afectat şi creaţia. Tinerii scriitor în particular (scritorii anilor 90 s-au impus în special în proză şi eseuri) par a fi determinaţi de a reconstrui legăturile către cititori.

Poeţi

Vasile Alecsandri, Elena Farago, Mihai Eminescu, Ion Barbu, George Bacovia, Octavian Goga, Marin Sorescu, George Coşbuc, Nichita Stănescu, Vasile Voiculescu, George Topârceanu, Ana Blandiana, Lucian Blaga, Dimitrie Bolintineanu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Geo Bogza, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Ienăchiţă Văcărescu.

Vezi şi Portul popular românescŞtiinţa românească, Biologi români, Chimişti români, Fizicieni români, Ingineri şi inventatori români!