Lasă-ți sufletul să respire puritate…

Omule, oprește-te din necugetarea ta și gândește-te la suflet, oare nu crezi că l-ai nedreptățit prea mult, oare nu crezi că în el zac răni necicatrizate de luni bune, de ani grei? Lasă-ți un pic grijile deoparte, așează-te lângă el și încearcă să-i legi rănile adânci și  să-i asculți necazurile.

inima_suflet_mare_nisipi

Timpul ne schimbă, timpul ne dezbracă din fugă de haina tinereții și ne lasă mai goi, mai vulnerabili în fața plăcerilor carnale, dar sufletul… ce vină are sufletul că haina inocenței ne este smulsă atât de violent, iar noi rămânem goi? Dar, cât e de nepăsător omul în fața acestei nedreptăți,  nu caută să lupte pentru a-și lua haina purității înapoi, ci se mulțumește să-și croiască una nouă, din stofa răutății, cusută cu ața vicleniei, apoi spălată-n apele minciunii.

Da, arată bine, e la fel de comodă, arătoasă, dar, nu și curată. Iar când trupul nostru îmbracă haina trădării, sufletul întră-n doliu, o jale nebună și-un noiam de furtuni îl spulberă din temelii, încearcă să-l dea în grabă afară, căci întunericul urăște lumina. Iar atunci, când sufletul e ars de soarele urii și spulberat de vânturile invidiei, apoi mânat violent în drum de valurile înspumate ale agoniei, el hotărăște să plece.

Sufletul, strânge cioburile de omenie, care au mai rămas în urma furtunii, culege florile visării, puse la pământ de vânturile invidiei, seacă izvorul împlinirii sufletești, care până acum a izvorât bunătate și-a susurat neîncetat, și roagă neaua liniștii și echilibrului sufletesc, să nu mai încerce să acopere-n zadar urmele întunericului. Le pune pe toate în valiza părerilor de rău și pleacă. Și pleacă departe, pleacă să găseacă un alt loc, neatins de răutate, unde șă-și instaleze cortul și să aștepte până când omul trezit din somnul prostiei va veni să-l caute.

Citește și  Ce am eu împotriva religiei?

Dar, sufletul sfințește locul, acolo unde sufletul nu mai calcă, pășește întunericul și se lăfăie nestingherit în palatele frumoase ridicate cu grijă de suflet. Omul însă rămâne pustiit, se simte gol pe dinăuntru, se simte tot mai rece și mai singur. Se desfată ziulica întreagă aruncând vorbe grele, mințind ca un laș pentru a-și atinge scopurile meschine. Dar, când vine seara, se pomenește într-o beznă totală, afară e noapte, dar în el e și mai noapte. Dimineața se trezește cu gândul să alunge golul acesta din el, că, na, are cu ce să-și umple burta, dar, nimic, golul acesta, nu trece, ba devine și mai acut. Atunci, omul continuă să-și umple paharele, frigiderul, să umple cluburile, să-și umple gândurile cu planuri josnice, să astupe gura rațiunii cu promisiuni murdare, dar… tot nimic.

În el lipsește candoare sufletului, lumina care învinge și spulberă întunericul. Disperat, tocmai atunci omul pornește-n căutarea sufletului său pierdut și-l caută prin apele mării, pe dealuri, pe coline. Oare să fi dispărut pentru totdeauna sau să se fi izolat pe o insulă pustie? Nu, sufletul și-a instalat cortul pe câmpia pocăinței, acolo unde l-a zămislit creatorul din curățenie și adevăr, acolo e casa lui, acolo e locul unde el se simte cu adevărat Suflet. Dar, omul trece pe lângă acea câmpie și tot nu-l vede, pentru că întunericul e tot în el. Până-ntr-o zi, când palatele sufletului se vor prăbuși și vor stârpi răul, și minciuna de acolo, iar eșarfa neagră de pe ochii omului va cădea. Atunci și doar atunci, omul va striga către sufletul său, iar sufletul îl va auzi. Când împărăția sa se va curăța de întuneric, sufletul se va întoarce acasă, își va săpa un alt izvor, va chema ninsoarea liniștitoare să acopere orice petec de pământ pârjolit și îi va vorbi omului, iar omul se va lumina. Va trăi în curățenia Sufletului, se va sfinți cu ea și-și va îmbrăca din nou haina curată a inocenței.

Citește și  Dacă citești asta, înseamnă că am murit

suflet_rasarit_de_soare

Lasă-ți sufletul să respire puritate, plimbă-l departe în lume, prin locurile în care te duce inima, hrănește-l cu lectură, cu multă lectură bună, fă-i coronițe de flori, așa cum obișnuiai să faci în copilărie, dansează în ploaie, aleargă desculț prin iarba scăldată de rouă, atinge-ți obrazul de nisipul cald al mării și simte eternitatea, desenează-ți viața în culorile curcubeului, aruncă din viața ta  lucrurile inutile, care-ți fac rău, strivește din tine pornirile viclene, spală-ți ochii cu apa adevărului și vezi frumosul în orice lucru mărunt, în orice gâză, și-n orice vers. Iubește-ți defectele, ajută-i pe cei din jurul tău, apoi aruncă-te pe un covor de frunze multicolore și urmărește-ți relaxat filmul vieții. Atunci, și tu, și Sufletul tău se vor simți cu adevărat Acasă.

Cristina Morari