Speranță, întoarce-te acasă!

Există momente când un vierme înfometat al nesiguranței și confuziei te roade pe dinăuntru, te roade greu, te roade adânc. Pe cât de adânc te roade el, pe atât de pierdut și de singur te simți tu.

femeie-alb-negru

Respiri, vezi, pășești, dar parcă toate aceste funcții vitale ale corpului tău se autodirijează fără bagheta ta, se produc mașinal, fără a le păsa dacă tu ai vreun control asupra lor sau nu. Sunt zile în care ochii aruncă priviri șăgalnice în jur, dar se uită fără tine, pentru că tu nu ești acolo să le vezi ștrengăriile, tu ești plecat undeva departe, gândurile te poartă pe alte tărâmuri.

Pașii însă știu sigur unde te duc, ei caută să te ajungă din urmă, ei vor să te găsească, vor să te întoarcă  din drum și să te petreacă în locurile unde-ți zace Speranța, acolo unde plânge și se tânguiește. Dar, ai nevoie de mult curaj pentru a o convinge să-ți înapoieze vitalitatea și să-ți ofere din nou bucuria de a privi și simți odată cu ochii, și de a colinda pământul, împreună cu picioarele tale.

flori_de_cires

Trezește-te, Speranță, din somnul dezamăgirii, caută-ți visele, motivele și ideile pentru care merită să lupți și fă-le să vină înapoi. Fă-le să-și domolească avântul și să încălzească trupul pustiit și gol, căci fără voi el nu e decât un cuib din care viața și-a luat zborul, peste care cad frunze, flori ofilite, vânturi și ierni grele. Rămâi darul de preț, pe care ni l-a hărăzit Dumnezeu pentru momentele de cumpănă.

Fă-le să-nțeleagă, Speranță, că trupul nu le e dușman, el le e casă, iar casa e sfințită de cei ce-o locuiesc. Știu că povara drumului v-a obosit, știu că efemerul prieteniilor și al iubirilor v-a supărat, și știu că repezita roată a destinului v-a zdruncinat, dar… căminul meu rece vă așteaptă, vă așteaptă să-i insuflați viață. Să plantați în curtea lui, pomi roditori de cireș, ca să trăim o veșnică primăvară.

Iar dacă vă mai rătăcești cumva prin alte lumi, dacă vreți să evadați din căminul, care parcă a devenim mai strâmt și mai rece, purtate pe aripile vântului de mirosul dulce al florilor de cireș, să găsiți drumul spre casă.

Acolo, unde veți fi primite cu alai.

Fii leacul tămăduitor al gândurilor chinuitoare și rămâi să-ți paști încrederea, aici, pe câmpiile sufletului meu.

Ridică-te, Speranță, scutură-ți  promoroaca grea de pe haină și fugi de-ți caută vitalitatea și țelurile mărețe, și ia-le acasă. Eu stau la poartă, vă aștept de două primăveri. Ieri pomii noștri, frumos au înflorit, mirosul lor chiar nu v-a ademenit?

Eu continuu să vă aștept.

Cristina Morari