Oneşti, cutie cu amintiri

În dulcele grai moldovenesc, Ştefan cel Mare atestă în 1458, un ţinut frumos: Oneşti. Afundat în simplitate şi în vitalitatea naturii, care nu a contestat să se arate generoasă, micul orăşel a găzduit oameni, care au început a trăi după vechea zicală: „omul sfinţeşte locul”.

onesti
Oneşti – vedere de ansamblu

De-a lungul timpului, micile căsuţe s-au transformat ca peste noapte în clădiri gigant cu multe etaje, cărările şi potecile pe care locuitorii le străbăteau zilnic aveau să devină peste sute de ani, autostrăzi, străzi şi poduri. Infrastructura unui orăşel aparent mic a redefinit calitatea vieţii şi a facilitat realizarea unor munci noi. Ideea de natură, mamă a vieţii nu a dispărut definitiv; printre noile aşezăminte presărate cu mult ciment şi condensate în beton, au rămas graţioşii copaci, dătători de prospeţime caremă întorc mereu spre trecut.

Ei bine, acest orăşel ne poartă cu gândul la legături umane mai apropiate, la un adăpost departe de marile oraşe ale României, sufocate şi metamorfozate în adevărate generatoare de dezordine sufletească. Şi nu spun asta doar pentru că rădăcinile mele se trag dintr-un ţinut al lui Ştefan Voievod, ci mai degrabă pentru că tot ceea ce risipeşte din frumuseţea şi vitalitatea cotidiană; o liniştitoare locaţie care păleşte, din păcate, în faţa marilor oraşe monotone.

Draga mea casă, dragul meu izvor al copilăriei. Deşi nu m-am bucurat de tine decât puţin timp din viaţă, sunt nerăbdătoare să te recunosc, să te accept, să te redescopăr, să mă învălui cu amintiri ale copilăriei trăite prin joacă şi nu jocuri oferite de gadget-uri performante. Făcând o incursiune în timp, îmi amintesc câteva chipuri cu care am complotat atunci când un nou joc se arăta a fi interesant şi când plecam de la ţară ca să mă bucur de atmosfera unui orăşel diafan. Verişorii mei. Da, ei au fost cei mai tari amici şi cei mai buni doctori când loviturile de la căzăturile de pe bicicletă îmi umpleau ochii de lacrimi. Când mâncam îngheţată de la dozatorul din colţul blocului fără să afle mama şi mai apoi, dacă se întâmpla să fim desconspiraţi afirmam simplu: „Dar era caldă îngheţata…”. Eram copii. Copii veniţi într-un orăşel al ambiţiilor şi al succesului, unde personalităţi precum Nadia Comăneci, Loredana Groza şi Cristina Spătar au oferit o notă memorabilă existenţei sale. Oameni care au pictat frumos acest oraş, înainte de a se despărţi de el.

Oneşti. Un loc aparte… un loc de suflet. Un loc unde picăturile de ploaie nu sunt reci ci doar te fac să te arunci sub ele şi să ştii că eşti în siguranţă. Acolo unde ploaie după ploaie, anotimp după anotimp, simţi cum rămâi copil, simţi că eşti acasă. Una din casele mele, una din vieţile mele. Unde chipul lui Mihai Eminescu schiţează un zâmbet nealterat, îndemnând la cinste, integritate şi conservarea originilor. Un zâmbet emblematic.

Mereu am exclamat către bunica mea când, de 5 ani fiind, mă purta la grădiniţă cu multă grijă: „Oneştiul meu frumos!”. Poate rosteam această frază din prea mult ataşament, poate dintr-o apreciere exacerbată asupra esteticului sau de ce nu, dintr-o simplă reacţie necontrolată. Să te plimbi peste 15 ani, pe aleile începutului, să simţi vântul cum loveşte în porii tăi să te răcorească şi să te determine să treci ca printr-un proces de anamneză a sufletului, este ceea ce numesc eu sunt acasă. Primul contact cu societatea austeră s-a dovedit a fi un paradox al bucuriei pentru un simplu copil provenit din ţărani, oameni copleşiţi de munca istovitoare a pământului lor.

Herman Melville spunea: „Viaţa este un voiaj spre acasă”. Acelaşi lucru îl pot afirma şi eu. De ce? Probabil suntem construiţi să ne reîntoarcem acolo unde o parte din conştiinţa noastră se simte liberă, acolo unde tindem să credem că am fost nişte oameni mai fericiţi, acolo unde am păşit în viaţă fără să avem un şir lung de aşteptări…

Oraşul Oneşti rămâne un capitol din viaţa mea scris cu amintiri impregnate de o libertate asurzitoare şi de o frumuseţe fragedă. Ăsta a fost, este şi va rămâne un oraş a copilului din mine, creionat pe asfaltul gri al timpului.

Ana-Maria Iojică