„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului” – Sfantul Augustin
Iubesc cărțile: aceste uși către noi tărâmuri, pe care pășesc cu speranța unui nou început; tărâmuri pe care calc cu voință și încredere și cu dorința de a învăța lucruri noi. Iubesc mirosul de carte proaspăt ieșită de sub tipar; cărțile sunt o parte din mine, pentru că ele îmi oferă șansa de a trăi mai multe vieți și îmi oferă speranță. Dar oare poți trăi fără speranță?
Iubesc prietenii, cei care te părăsesc când ți-e mai greu. Da, îi iubesc pentru lecția importantă pe care mi-au dat-o, pentru că așa am învățat să lupt singură. Îi iubesc și pe cei care mi-au înfipt cuțite în spate, acum în locul rănilor au crescut flori și miresme dulci îmi împrospătează sufletul. Dar cel mai mult îmi iubesc prietenii sinceri, care-mi zic adevărul, chiar dacă doare, pentru că știu că-mi vor binele și că sunt acolo pentru mine, orice ar fi și că mă încurajează, mă susțin, luptă alături de mine. E mare noroc în viață să ai un prieten la care să alergi cu părul vâlvoi și cu ochii roșii de plâns și să știi că nu te judecă, și-ți oferă umărul lui și nu te lasă să pleci până nu-ți alungă fricile și necazurile. Mare noroc! Unii oameni trăiesc o viață întreagă fără a avea un prieten drag inimii, dar vorba aia: „Viața e prea dură ca să nu ai un prieten bun lângă tine.”
Iubesc ochii, pentru că ei sunt adevărata oglindă a sufletului; ochii mei și ai altora. Ochii mei – pentru că datorită lor pot vedea frumusețea din jur și ochii altora, pentru că privindu-i, mă îndrăgostesc; privindu-i, mă văd pe mine în ei, mică, o reflecție ciudată, dar sunt eu. Iubesc ochii mamei, care împrăștie lumină, lumină care ajunge chiar și în locurile cele mai întunecate ale sufletului meu.
Iubesc buzele și spațiul dintre ele prin care se scurg, la rând, cuvinte. Mai cu seamă iubesc buzele atunci când se lipesc și se dezlipesc tainic pentru a rosti cuvinte frumoase, cuvinte dulci.
Iubesc îmbrățișările, mai ales cele sincere, pe care le-am așteptat demult, pe care le primesc cu voie bună, bucurându-mă ca un copil; și cele pe care le ofer, cu putere și sinceritate.
Iubesc privirile, mai ales cele tainice. Acele priviri de „hai la mine”, „sunt mândru de tine”, „cât mă bucur că exiști„, sau „îmi ești dragă”. Ce poate fi mai frumos decât un om care te privește cu sinceritate?
Iubesc fluturii care zboară pe lângă mine. Fiecare mișcare efemeră pe care o fac din aripile lor arse de soare îmi ajunge instantaneu la ureche, ca un ultrasunet, menit să-mi amintească că sunt aici, sunt vie, exist, trăiesc, respir.
Iubesc să alerg prin câmp, pe dealuri, pe văi, prin flori de câmp, să alerg până mă dor picioarele, până nu mai pot și mă întind pe jos, pe iarba moale; cu privirea în sus, la cer. Și îmi place să stau așa, până apune soarele și devine întuneric, tot cu privirea în sus, la stelele care par a fi tot mai aproape de mine, de respirația mea. Mii de gânduri îmi roiesc prin minte atunci și mă uit la cer și mă simt mai aproape de el, de eternitate, de Dumnezeu.
Și da, ca toți oamenii am momente când devin tristă și mă gândesc că viața e complicată, dar sunt gânduri de moment și recunosc, viața e frumoasă și o iubesc din adâncul sufletului meu, pentru că mi s-a dat odată și nu știu ce am făcut ca s-o merit, dar o prețuiesc, o am, îmi aparține, e un dar scump, cel mai frumos pe care l-aș fi putut primi vreodată. Mi-e drag să trăiesc, mi-e dragă viața!
Maria Bocicov
Articole înrudite:
Mamă bună, mamă dragă
De ce avem nevoie de motivație
Poveste despre speranță
Ochii care nu se văd
Și soarele e singur
Despre greșeală și puterea de a ierta
Cel mai iubit dintre pământeni – metafora unei vieți de om
Sărbătorile de Paște – tradiții pentru trup și suflet
Între a respecta, a te respecta și a fi respectat
Limba noastră cea română
Iubesc: și flori și ochi și buze (I)
Durerile noastre – o insulă pustie
În căutarea lui Dumnezeu
Mihail Sadoveanu – penița epicureistă a secolului XX