Viața e o călătorie, așa se spune. Și această călătorie e cu atât mai frumoasă cu cât uneori întâlnești oameni frumoși la suflet, care văd în tine un potențial, o lumină pe care tu n-o simți încă, nici măcar nu știi că o găzduiești. Și atunci ei muncesc alături de tine, pentru a dezvolta acel potențial. Munca, desigur, e una grea. E greu să cultivi într-un om niște calități frumoase, e greu să-i sculptezi talentul într-un mod în care acesta să se materializeze, într-un mod în care acest talent să se preschimbe-n artă.
Acești oameni sunt foarte rar pe pământ și ei poartă numele de profesori.
Ceea ce vreau să spun e că sunt puțini profesorii care predau cu dăruire, cu suflet și cu bunătate părintească, dar mai ales cu răbdare.
Am cunoscut-o în clasa a cincea și nu credeam vreodată că un om te poate ajuta atât de mult să ajungi acolo unde îți dorești, fără să facă nimic măreț. Pur și simplu te ghidează, îți deschide ochii și te face să te motivezi singur să reușești, să ajungi sus, cât mai sus.
Știa să mă certe când era cazul, dar știa și când să mă laude, în așa fel încât critica să se preschimbe-n puternice lecții pe care eu urma să le învăț, iar laudele în roade dulci, pe care le culegeam cu bucurie. Așa era ea, draga mea profesoară de limba și literatura română.
Nu știu cum a reușit, dar mi-a cultivat dorința pentru învățare și dragostea de carte. M-a ambiționat să dau tot ce am eu mai bun și să devin un om însetat de cunoștințe. M-a făcut să-mi placă limba română, să vreau s-o vorbesc corect și s-o descopăr în profunzimea ei.
Îmi aduc aminte ce mari bătăi de cap mi-au dat verbele, cu tot cu timpurile și modurile lor, care trebuiau știute ca pe o rugăciune. Multe observații și-au făcut loc prin caietele mele, multe lacrimi și dojeneli mi-au împânzit sufletul, dar oare nu toate acestea m-au făcut să vreau mai mult? Oare nu acestea m-au motivat să mă perfecționez?
N-o să uit niciodată lecțiile de limba și literatura română, pe care le așteptam ca pe o lumină cerească, pentru că locul meu era acolo, printre scrierile lui Ion Druță și versurile lui Nicolae Labiș.
S-a trezit în mine pasiunea pentru comunicare, pentru frumos și pentru toate aceste lucruri, iar un MULȚUMESC e prea puțin.
Am realizat cu timpul că unii oameni sunt sortiți să îți facă parte din viață. Ei au un rol, unul bine-prestabilit și te ajută să te regăsești, să îți găsești vocația, or, cumva acest lucru este de neatins pentru unii. Unii își caută vocația toată viața și tot nu și-o descoperă.
În fond, un profesor e ca un grădinar. De el depinde cât de îngrijite, cât de gingașe și cât de frumos-mirositoare vor crește florile din grădina lui…
Maria Bocicov
Articole înrudite:
Dor de școală, dor de mine
Nicolae Labiș – buzduganul unei generații
7 octombrie – Ziua Internațională a Muncii Decente
Între a respecta, a te respecta și a fi respectat
Fericirea e aici, lângă noi
Pupincurism vs. verticalitate
George Bacovia – scriitorul român simbolist
De ce avem nevoie de motivație
5 motive de a proteja pădurea
A auzi și a asculta – poli opuși ai comunicării eficiente
Luptele tale te fac mai puternic
Bacău – o pată de culoare pe minunata hartă a țării noastre.
Mâine – între realism şi idealism
Cultura, managementul cultural şi piaţa de artă