Viața ca o galerie de artă

În mod normal, diminețile înnorate mă întristează peste măsură. Însă o anumită dimineață, deși înnorată, a fost un prilej de bucurie pentru mine: am mers la muzeul de artă ca să-mi dau întâlnire cu toate culorile lumii. Muzeul de artă este locul perfect pentru o vizită matinală, atunci când viața sau vremea de afară sunt gri, atunci când cafeaua nu te conectează la ceea ce este în jur sau chiar atunci când ți-e dor să vezi o operă de artă. Dar, inevitabil apare întrebarea: de aș merge la un muzeu de artă?

În studiul său, Civilizing Rituals, Carol Duncan susţine că muzeul are înainte de toate un rol civilizator. A fi într-un muzeu nu îţi permite să te comporţi oricum – nu poţi atinge exponatele, nu poţi mânca şi nici fugi prin galerii. Plus că dispunerea obiectelor expuse, de exemplu tablourile dintr-o expoziţie, sunt gândite după un principiu ordonator, anume creat pentru a transmite un mesaj clar publicului. Însă, dincolo de noţiuni formale, muzeul este o stare în sine. Atmosfera tăcută lasă tablourile să vorbească mai bine, iar atunci când te confrunți cu un tablou, măreția lui te copleșește. Și asta se întâmplă pentru că tablourile transcend timpul: ceea ce tu privești astăzi, a mai fost privit cu secole în urmă și va continua să fie admirat mulți ani la rând. Dacă tablourile ar putea vorbi, ar spune sute, mii de povești – nu vedem noi lucrări într-o viață care să ajungă la numărul privitorilor pe care îi întâmpină tablourile. Nici nu ne dăm seama ce fenomen miraculos este un muzeu de artă, de caracterul său care face timpul să stea pe loc, ba chiar îl dizolvă.

Atunci când privești un tablou, se poate întâmpla să treci printr-o stare de șoc emoțional. În cazul unora, emoția se exteriorizează prin lacrimi sau tristețe, dar există și cazuri când vizitatorii au leșinat sau au avut un atac de panică în galeria de artă. Acest lucru se întâmplă, deoarece un tablou nu e pur și simplu un desen colorat, e o sursă uriașă de informații, de culori care dau peste cap pentru câteva secunde mintea umană. Se spune că creierul nostru are nevoie de câteva minute pentru a se obișnui cu un tablou, dar când intervine și factorul emoție personală, lucrurile se complică.

Citește și  Ioan Slavici - vocea satului ardelean

Intrigată de faptul că tablourile ne pot influența emoțional, am decis să vizitez secția de artă a Palatului Culturii din Iași. Expoziția permanentă de acolo cuprinde opere din perioada modernă a picturii românești. Vizitatorii au ocazia de a viziona lucrări cunoscute ale marilor pictori români: de la Tonitza la Nicolae Grigorescu, de la Octav Băncilă la Ștefan Luchian sau Theodor Pallady. Cu alte cuvinte, locul perfect pentru a experimenta teoria impactului emoțional al operelor de artă asupra privitorului.

De când am pășit în prima sală a muzeului, m-am simțit ca și cum aș fi trecut pragul într-o altă lume. Zeci de personaje mă priveau din pânze care au supraviețuit timpului – se spune adesea că dacă un artist te înfățișează în opera sa, atunci nu poți muri niciodată și acest lucru e cum nu se poate mai adevărat. Când privești toate figurile efemere care au devenit nemuritoare prin simple tușe de pensulă, nu poți să nu te întrebi ce poate fi mai măreț decât arta. Nicio reproducere dintr-un album nu poate reda strălucirea pânzei pictate, urmele de pensulă și anumite jocuri de nuanță și umbră.

… strălucirea pânzei pictate, urmele de pensulă și anumite jocuri de nuanță și umbră.

Revenind la experiența mea de la muzeu, pot să vă spun că ceea ce spun teoreticienii artei este perfect adevărat, iar momentul în care m-am convins de asta a fost absolut unic. Uitându-mă la diferite tablouri, m-am întors pentru o secundă și m-am uitat în spatele meu. Ceea ce am văzut mi-a tăiat respirația. Nu știu despre voi, dar mie mi-a plăcut întotdeauna Tonitza. Tablourile lui sună la o coardă specială din inima mea, dar cel mai mult de la el îmi place un tablou relativ mic, aproape necunoscut: Cina copiilor. Ei bine, acesta era tabloul pe care l-am văzut când m-am întors: era expus într-un colț, aproape de nevăzut. Emoția care m-a cuprins a fost uimitoare, nu-mi venea să cred că tabloul pe care îl admirasem atâta timp într-un album de artă era chiar în fața mea. Culorile pastelate, personajele tabloului, atmosfera lui m-au copleșit.

Citește și  Învățământul românesc
Nicolae Tonitza – Cina copiilor

Așadar, arta intră în relație cu noi, atât din punct de vedere estetic, cât și din punct de vedere al emoțiilor și trăirilor. Deși suntem acolo, pe pânză, noi nu suntem artă, căci nu suntem perfecți. De aceea este atât de necesar să privim un tablou față-n față: pentru că ne aduce aminte de noi. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Data viitoare când treceți pe lângă un muzeu sau o galerie de artă, luați-vă un răgaz și intrați: s-ar putea să vă întâlniți cu noul vostru pictor sau tablou preferat – s-ar putea chiar să vă reîntâlniți cu voi înșivă.

Ștefana Bostan