Relații diplomatice între Imperiul Otoman și Țara Românească

Istoria Imperiului Otoman, de la crearea și până la căderea acestuia, este una exhaustivă prin evenimente cărora se datorează interesul a nenumărați istorici. Turcii otomani întruchipează un model din punct de vedere evolutiv, al popoarelor turcești.

Noi, având privilegiul de-al avea pe Eminescu în „grădina” noastră, am cunoscut prin versiunea liricizată Expediția Sultanului Baiazid I- „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,/Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie și-o schimbă.”, în Scrisoarea III.

 

Reprezentare a unei întâlniri oficiale (sursa: aici)
Selim al III-lea primind oficiali la Palatul Topkapı

După cum susțin istoricii, majoritatea izvoarelor ce privesc istoria turcior, cronologizează expediția otomană pe teritoriul român de astăzi, în anul 1391. După versiunea istoriografiei române, acest eveniment s-ar fi petrecut în anul 1394 sub numele de „Bătălia de la Rovine”. Revenind asupra sursei eminesciene, această luptă are următorul tablou liric: ,,Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată,/ Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,/ Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.”

O cronică turcă, rămasă în manuscris, a stârnit interes prin faptul că aduce unele precizări asupra evenimentelor din acea perioadă. Manuscrisul se găsește în Biblioteca Moscheei Nuruosmaniy din Istambul, reprezentând cronica lui Kemal-Pașazade. Deși cronica păstrează același demers, tipic cronicarilor turci în relatarea evenimentelor, amintește de riposta domnitorului Mircea cel Bătrân în sudul Dunării, caracterizându-l totodată pe domnul român ca fiind: „Regele regilor din țările creștine pe vremea sa”. Cronicarul turc mai menționează că Mircea cel Bătrân a împrăștiat în ținuturile musulmane focul războiului și argumentează că, neexistând cine să stea în calea teritoriului său, nu a lăsat teritorii nelovite până la Karînovasî. Drept răspuns, Sultanul Baiazid I amână alte interese politice și își întoarce privirea spre așa numitul război sfânt.

 

Baiazid I (sursa: aici)
Baiazid I (sursa: aici)

 

Tot de la cronicarul turc Kemal, aflăm despre eforturile depuse de către Domnul Țării Românești pentru a aduna oastea țării sale și, „strângându-i pe călăreții și pedestrașii săi, le dăduse arme și unelte, încât îi umpluse de arme.”

Mircea cel Bătrân (sursa: aici)
Mircea cel Bătrân (sursa: aici)

În acest context, făcând referire la desfășurarea evenimentelor pe câmpul de luptă („cele două oști nu și-au întors fețele”),  se încearcă semnalizarea unor eforturi depuse pentru a ajunge la aplanarea conflictului între Țara Românească și Imperiul Otoman. Pentru depășirea situației de conflict și menținerea păcii, acest manuscris ne vorbește (pentru prima dată) despre stabilirea unui legământ. De aici pornește ideea obsedantelor „Tratate vechi” sau „Capitulații” ale Țărilor Române cu Poarta Otomană. Sub această abordare lingvistică, se poate admite că „legământul” dintre Baiazid I și Mircea cel Bătrân, nu era decât mai sus numitele Capitulații găsite în izvoarele otomane sub numele de arhidname.

Deși au apărut opinii care susțin latura lipsită de autenticitate a acestor Tratate/Capitulații, cronicile turcești și bizantine oferă o serie de informații veridice în această privință. Pentru înlăturarea trăsăturii apocrife impuse, se amintește de o altă arhidname între Ștefan cel Mare și Mahomed al II-lea din 1456, ce denotă o reînnoire a unui vechi legământ. Acesta din urmă este primul tratat între Moldova și Poarta Otomană. Toate aceste demersuri în evitarea unor relații conflictuale au rămas în istorie ca fiind acte diplomatice, prin care s-a asigurat pacea Țării Românești.

Credibilitatea de care dă dovadă acest manuscris se datorează ordinii cronologice și faptului că Sultanul vrea să reia ofensiva în conflictul turco-român, cu precădere, din pricina eșuării primei sale campanii în nordul Dunării.

De menționat faptul că: în seria „Tratatelor vechi” se includ și alte documente cu o importanță majoră, care au rămas drept mărturie a relațiilor diplomatice de la acea perioadă. Acestea sunt atestate  și pe vremea lui Radu cel Mare (sfârșitul sec. al XV-lea), când cronicile vorbesc despre arhidnameaua  acordată de Baiazid al II-lea.

Cristina Croitoru