Interviu cu Carmen Poenaru: „Rezonanța culorii” în viață și în artă

Vernisaj, Carmen Poenaru
Vernisaj, Carmen Poenaru

Carmen Poenaru este o artistă desăvârșită, a cărei activitate este dificil de cuprins într-o scurtă și umilă introducere. Dumneaei este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, a Asociației Europene a Artiștilor, a Clubului UNESCO și a Asociației Femeilor Creatoare în Arta Plastică din România. Creațiile sale au recunoaștere internațională. Activitățile sale artistice, desfășurate în țări precum: Elveția, Finlanda, SUA, Franța, Italia, Spania, Grecia, Norvegia, Republica Moldova, Germania și Australia sunt o dovadă clară a aprecierii pe care artista a reușit să o obțină printr-o muncă extraordinară. Pe lângă pictură, minunata artistă inovează cu spiritul său liber designul vestimentar și arta decorativă.

Căldura, lumina și efervescența caracteristică creațiilor sale reflectă întocmai complexitatea personalității artistei noastre contemporane. Răspunzând la câteva simple întrebări, pictorul Carmen Poenaru ne introduce în universul său artistic, unde realitatea Indiei și cea a experiențelor personale este transfigurată în ceea ce noi numim „artă abstractă”.

A:Cum s-a format acest devotament față de pictură, față de artă. Este ceva înnăscut sau a fost insuflat de altcineva? Puteți să ne spuneți dacă a fost cineva care a avut influență asupra dumneavoastră?

Carmen Poenaru: Înclinația pentru artă este ceva cu care te naști. Spre norocul meu, am avut două direcții. Una a fost muzica, moștenită din partea tatălui, iar cealaltă a fost pictura, sau Artele frumoase, moștenită din partea mamei. În primii ani de școală, de la 6 la 14 ani, eu am făcut pian. În acest timp desenam. Mi-am dat seama că nu voi fi niciodată pianistă. De ce? Pentru că mi-am dat seama că există o anumită rigoare în studiul pianului care îți impune redarea unei partituri exact în spiritul compozitorului și a epocii respective. Deci nu aveam posibilitatea de a-mi crea propria muzică, de a interpreta așa cum mi-aș fi dorit, așa cum o vedeam eu. Asta m-a determinat să mă mut în cealaltă zonă. În zona plasticului. Acolo libertatea de a mă exprima era mult mai mare decât în domeniul muzicii. Ca pianist, asemenea situației din iconografie, pictura bisericească, trebuie să urmezi niște canoane. E adevărat că pianistul își pune într-o oarecare măsură amprenta, nu numai prin execuție impecabilă, dar și prin trăire, dar nu uită niciodată de spiritul epocii și de ceea ce a vrut să transmită, de fapt, compozitorul. Or, trecând în domeniul artelor plastice, exercițiul este același. Etapele de învățare sunt la fel ca în muzică. Mânuirea diferitelor tehnici de pictură a devenit, însă, o ustensilă de de lucru pentru creație. E adevărat că începe odată cu studiul clasicilor  și cu copiile după picturile clasice. Înveți să faci o pictură clasică, înveți să faci un portret, o natură statică, înveți să desenezi corect, dar nu rămâi acolo. O parte din cei care studiază domeniul artelor plastice pot deveni foarte buni pictori, executanți. A depăși etapa de pictor și de a deveni artist înseamnă să treci dincolo de cele învățate, de abilitățile pe care le ai datorită lucrului și tenicilor pe care le înveți și să creezi propria ta muzică în artă. Totalitatea  ustensilelor pe care le ai la îndemână, asta însemnând pregătirea ta, tehnici de lucru, tot ceea ce înveți și volumul acumulat de cunoștințe, te ajută să faci saltul spre propria ta creație, propria manieră de a te manifesta. De aceea am trecut de la muzică la plastică. Probabil că, dacă aș fi terminat muzică, aș fi mers spre domeniul jazzului, pentru că acesta creează acea libertate de care eu aș fi avut nevoie. Nu aș fi mers spre muzica clasică, pentru că mi-am dat seama că nu aș fi obținut performanță. Spiritul meu liber mă împinge spre ceva care să-mi permită să am propria voce și să îmi pun amprenta în propria culoare.

Referitor la influențe, eu am avut noroc că am terminat artele plastice la Craiova, unde am avut un profesor care terminase trei facultăț: Arhitectură, Monumentala și făcuse și Animafilm. Un om extraordinar, o enciclopedie. Om de la care am învățat foarte multe lucruri. Tot ce înseamnă tehnică de pictură, de tapiserie, decorațiuni interioare. Cu el am făcut ca program de școală decorațiuni interioare, proiecte cu machete. Lucrarea mea de diplomă a fost tapiserie. Când am intrat în facultate știam deja să țes, să croșetez, să fac o frescă. Aveam tot bagajul necesar ca să pot să mă caut pe mine. Dacă stau bine să mă gândesc, sunt 38 de ani de când am început să fac primii pași în artă. Atunci a început antrenamentul meu. Nu era un simplu hobby. Dar în această perioadă muzica mi-a rămas un aliat foarte important, un prieten. Partea bună în faptul că am studiat muzica șapte ani este că ea a rămas undeva. Știu să ascult ce mă interesează într-o muzică. Simt nuanțările, tonalitățile, culoarea sunetului. Probabil că,  fiind dotată cu ureche muzicală și având aceste cunoștințe care s-au oprit probabil la un sfert din cât puteam să cunosc, au fost esențiale, pentru că acuma, în mare parte, tot ce am este legat de muzică. Nu pot lucra fără muzică, iar muzica este diversă: ascult rock, gothic, heavy rock, punk, muzică clasică. Pentru mine, muzica, indiferent de ce factură este, dacă este o muzică bună, de la muzica lăutărească la cea simfonică, este o muzică bună. Pot să fac imediat diferența dintre o muzică bună și balast. Am o colecție vastă de muzică și, în funcție de ce fac, ea îmi este întotdeauna prietenă, este acolo împreună cu creația mea.

A: Ați menționat și aseară, la vernisajul expoziției „Rezonanța culorii”, de experiența dumneavoastră în India și de faptul că v-a influențat foarte mult. Mai există această influență?

Carmen Poenaru: Da, este firesc să aibă influență, pentru că sunt lucruri pe care nu le pierzi pe drum. Un artist întotdeauna, fără să vrea, datorită faptului că atenția lui este în permanență trează, dezvoltă în timp o conștiință permanentă care se extinde. În sensul că, odată luând contact cu realitatea  ești ca o oglindă, ca un martor la tot ceea ce privești. Ele se acumulează. Devii conștient de fiecare lucru, de tot ceea ce vezi. Ele nu mai sunt la nivelul subconțtientului, ele devin conștiente. Dezvoltarea acestei conștiințe duce la o anumită intuiție în viitor a lucrurilor pe care vrei să le faci. Cei care scriu, de exemplu, au o memorie formidabilă, pentru că totul se transformă în imagini și cuvintele îi ajută să scrie ceea ce au văzut. Dacă la același fenomen iau parte, să zicem, un artist plastic, un muzician și un scriitor, fiecare are o oglindă proprie a realității și va veni cu o imagine personală. Atunci, structura ta interioară reflectă ceea ce primește din afară.

De aceea revin la cazul Indiei. Abstractul a apărut ca noțiune de catalogare, pentru că, odată cu apariția picturii moderne, oamenii trebuiau să facă o clasificare, să pună în bibliotecă pe raft fiecare perioadă sau curent. Acesta este Impresionismul, Clasicismul etc. Atunci au trebuit să o denumească cumva. Este doar un termen pentru mine, pentru că niciodată, niciun artist nu a fost rupt de realitate. Tot ceea ce există ca fiind denumit, așa cum zicea și domnul Păstrăvuș, abstract, nu există. Tu, ca parte a naturii și a aceleeași creații, nu poți să prezinți ceva ce nu există. Pentru că tu îți iei toate informațiile din afară. Le transformi prin filtrul sensibilității tale și le readuci în acea realitate palpabilă cu acel plus sau cu acel fel de interpretare, cu viziunea ta asupra naturii. Că ea se transformă în două linii pe o pânză, asta este ceea ce primești, ceea ce decantezi și selectezi din ceea ce ți se oferă. De aceea eu spun că nu există abstract, pentru că nu poți exista într-o lume care nu există.

Nu e nicio diferență între pictura clasică și cea modernă. În fața unor elemente precum o câmpie cu flori, cu un deal în spate, care merge spre albastru, un copac care are o anumită linie, tu le gândești așa: iarbă, flori, copac, nori, cer, perspectivă, adâncime, ritmuri. Urmărești o analiză a locului în care te afli. Același peisaj îl urmărești în alți termeni. Prima zonă, ritmică, a doua este estompată și are o anumită culoare, a treia este o pată albastră care trimite în profunzime și creezi tridmensionalul redus care devine abstract. Nu este nimic abstract. Nu ai mai făcut floricică cu floricică, fir cu fir, și n-ai mai făcut toate frunzele din copac. Nu ai înregistrat decât diagonala lui, planurile care se intersectează în perspectivă, fondul pe care il dai. Totul adus la esență devine abstract.

India a fost cea care a avut această viziune cu mii de ani în urmă, pentru că, dacă te uiți la ei, tot ce ține de Dumnezeu și de Creație este abstract. Acel punct unic, pe care femeile îl poartă pe frunte, reprezintă Începutul și Sfârșitul lumii. Acesta se numește bindu. Un singur punct pe o pânză este Brahma, este respirația primordială, care înseamnă Începutul. Deci ei au avut, încă din vremuri îndepărtate această intuiție formidabilă în timp de a reduce tot universul la un sigur punct. Prin respirația lui Brahma, acest punct se divide. Divizându-se în 2, apoi în 4, 6, 8 puncte. Universul se multiplică, după care, prin implozie, el revine la forma inițială de punct unic. Aceste ritmuri ale universului de dilatare, multiplicare, și de revenire într-un singur punct, au fost intuite de India cu mult înainte, când noi eram cu „bâta în mână”. De aceea se păstrează în cultura lor și acum. O să le găsești peste tot acolo. De exemplu, la tibetani există acele mandale cu energii unde se concentrează. Sunt cuvinte ritmice, acele mantre care, repetate permanent, te duc într-o stare de meditație, golesc mintea de gânduri, și atunci lasă vibrația sufletului tău să intre în corespondență cu natura. Nu practic și nu am practicat yoga, dar am fost un om care a observat. Asta a fost menirea mea acolo, să observ ritualurile în fiecare dimineață în casele indiene. Ceea ce noi numim religiozitate este diferit de practicile lor religioase. Este vorba de credință. Aceasta este uimitor de puternică indiferent de forma pe care o capătă în panteonul religiei hinduse. Că se numește Durga, că se numește Krishna… Toate sunt acele multiplicări de la unicul punct. Reîncarnări și  multiplicări ale unuia singur, care este Brahma.

Este clar că ideea de abstract a apărut cu mult timp înainte de ideea de abstract de astăzi. Deci nu este nimic nou. Și asta în toată istoria veche. Înaintea erei noastre, oamenii aveau acest concept, pentru că zeitatea, Dumnezeu Creatorul, nu putea fi reprezentat decât prin semne. Abia apoi au apărut imaginile ca descriere pentru cei care veneau să se închine la templu. Sanscrita a fost o limbă creată. Semnele au apărut tot așa. Nu toată lumea putea să citească sanscrita, și atunci au început să apară imaginile din temple, sculpturile, picturile cele mai vechi. Imaginea transmite întotdeauna cel mai mult. Este ca o carte deschisă. Același lucru s-a întâmplat și în mănăstirile noastre.

Așadar, India rămâne o influență pentru toată viața. Asemena lucruri nu se pierd. Sunt lucruri care tot timpul vor avea o rezonanță asupra mea.

A: Istoricul creațiilor dumneavoastră este vast și impresionant. Ați obținut premii în România, în Republica Moldova și în India, și ați participat la nenumărate expoziții, nu doar în planul național, cât și în cel internațional. Toate acestea stau mărturie valorii operelor dumneavoastră. Care din toate acestea a reprezentat un moment cheie în viața dumneavoastră?

Carmen Poenaru: În 1995 am primit o hârtie prin care se putea participa, cu o limită de vârstă de 35 de ani, la un concurs pentru o bursă UNESCO. Această hârtie a ajuns întâmplător la Uniunea din București la maestrul Ilie Boca, care oricum depășise vârsta de 35 ani. S-a gândit să o dea unui tânăr care poate vrea să participe. Pe formular erau foarte multe burse în Europa de Est și în Asia. În perioada respectivă tocmai pregăteam o expoziție pentru Elveția, inspirată din mitologia popoarelor, printre care și India. Era și perioada mea de vârf cu mare dragoste pentru Mircea Eliade. Pentru Europa de Est existau două burse UNESCO în India. Mi-am dat seama că acela era momentul meu să ajung acolo. Altfel, poate nu m-aș fi mobilizat niciodată să ajung acolo. Având deja acele lucrări pentru expoziție, l-am chemat pe Viorel Cojan. Am început o documnetare serioasă și am făcut un proiect care parcă nu se mai termina. Probabil că mi-ar fi trebuit două vieți sau două reîncarnări ca să-l fac, dar nu conta. Aceste burse Archberg de la UNESCO sunt de mare importanță, adunând artiști de pe tot globul. În octombie 1995, am primit o scrisoare oficială de la UNESCO în care mă anunțau că din 2000 de participanți pentru India, eu și cu încă un artist din Lituania suntem fericiții câștigători. Prima selecție s-a făcut la Paris, iar apoi, toate cele 2000 de dosare au ajuns la centrul UNESO din India, al cărui patron este particular. El a fost cel care ne-a ales pe mine și pe colegul meu lituanian. Trebuia să ajung acolo. Așa era destinul meu. Indienii spun că nimeni nu vine nechemat. Aveam nevoie de această școală din punct de vedere spiritual, și nu numai. Am plecat în India ca și cum aș fi mers în vacanță la bunica. Nu era o lume stranie pentru mine. M-am simțit ca peștele în apă. Parcă mai fusesem acolo și mă întorceam într-un loc drag mie. Era parcă firesc să fiu acolo. Centrul cuprindea 14 ateliere impecabil dotate, unde am avut și o expoziție. Iar de acolo au venit toate, pentru că New Delhi are peste 130 de galerii de stat și peste 300 de galerii particulare. Asemenea centre UNESCO sunt vânate de galeriști, pentru că acolo se adună artiști internaționali tineri. Am avut doi galeriști din New Delhi cu care am colaborat și am avut 8 ani de expoziții la „Sanskriti Kendra” și „Art Indus”. Datorită acestui fapt, am avut prima poartă deschisă. Asta a însemnat că stăteam două luni acasă ca apoi să plec și să stau 7 luni acolo, pentru că lucram acolo.

 Am participat la tot ceea ce înseamnă ritual de viață indian. Templu este la ei mutat în casă. Ritualul este profund intim. Nicio zi nu începe și nu se termină fără a mulțumi soarelui că răsare, fără a mulțumi zeilor că exiști. Este o jumătete de oră sau o oră în care fiecare membru al casei se reculege, după care își începe activitatea. Niciodată indienii nu sunt supărați, revoltați. Chiar și cel mai amărât om îți zâmbește. Asta pentru că au un alt mod de a trăi.

A: Există vreo lucrare la care țineți în mod deosebit? Dacă da, care este aceasta? Pe de altă parte, există o lucrare de care nu sunteți mulțumită, dar pe care publicul o apreciază?

Carmen Poenaru: Lucrările fac parte din mine, dar, în același timp, ele devin și obiecte. Eu nu mă atașez de nimic.

A: Luând în calcul experianța dumneavoastră, există vreun sfat pe care ați dori să îl oferiți tinerilor artiști? Dacă da, care ar fi acesta? Dar consumatorilor de artă contemporană?

Carmen Poenaru: Tinerilor artiști le-aș da următorul sfat: dacă simt că au vocație, indiferent de ce apare pe parcurs, de greutăți, chiar și finaciare sau sociale, să urmeze această cale. Șlefuirea ta personală poate să întâmpine foarte multe greutăți, pentru că acele obstacole care apar în calea ta nu fac decât să te definească în ceea ce vrei cu adevărat să ai. Dacă îți dorești neapărat, o să treci peste ele, și asta nu face decât să te purifice, să te cristalizeze, să te șlefuiască. Și asta înseamnă că acesta este drumul tău. Trebuie să ai tăria și energia necesară, și puterea interioară de a ști exact ce vrei și, indiferent de ce se întâmplă, oricum acesta este drumul tău. Dacă nu au asta, este bine să facă altceva, pentru că arta nu este un moft, nu trebuie aleasă pentru că „sună bine” că ești artist. Este foarte greu domeniul artei, trebuie să ai tărie să reziști în el. Este o selecție în timp extraordinară. Foarte mulți talentați se pierd, pentru că este un volum de muncă enorm și permanent, iar dacă nu-l faci cu toată pasiunea, cu toată ființa ta, va deveni un coșmar.

Pentru cei care iubesc arta sau pentru cei care vor să se îndrepte spre ea este nevoie în primul rând de o sensibilitate pe care ți-o educi în timp, pentru că mergând la diferite manifestări artistice, această sensibilitate nativă pe care toți o avem se dezvoltă. Astfel începi să simți și să vezi mult mai multe. Când privești o mie de tablouri, când o să vezi a o suta oară alte o mie de tablouri, o să știi să-l alegi pe cel mai bun, pentru că ochiul tău e educat.

A: Cum credeți dumneavoastră că va evolua pictura?

Carmen Poenaru: Încercări au fost foarte multe de-a lungul timpului. Să știi că nu există o linie. Eu nu văd o direcție, pentru că nu este ca atunci când construiești o casă și trebuie să ai un plan făcut cu studii de rezistență, de materiale etc. Arta este liberă. Artistul este un diapazon.  Întotdeauna a avut o reacție diferită. Câteodată a fost înaintea societății în care a trăit și nu a fost înțeles. În foarte multe cazuri s-a întâmplat acest lucru. Arta nu este un lucru previzibil, este imprevizibilă. Știi de ce? Pentru că este cea mai apropiată de viață, iar viața este imprevizbilă în fiecare zi și în fiecare moment.

 

Vă mulțumim pentru acest interviu minunat!

Iuliana-Alexandra Fleșcan-Lovin-Arseni

26 martie 2016