Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari, Sibiu – d. 20 iunie 1995, Paris) se numără printre cei mai de seamă filozofi și scriitori români, fiind cel care a adus în atenția cititorilor, gândurile și sentimentele sale traversate de problematica morții și a inutilității.
S-a născut într-o familie respectabilă în acele vremuri, tatăl, Emilian Cioran a ocupat funcția de protopop ortodox și consilier al Mitropoliei Sibiului, iar mama sa, Elvira Cioran își avea originile în pătura nobilimii transilvănene.
După ce finalizează studiile la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, optează pentru, la vârsta de 17 ani, pentru studiile de filozofie din cadrul Universității din București. Aici, alături de Constantin Noica și Mircea Eliade, i-a avut ca mentori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. A fost atras de lucrările filozofilor germani Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche, iar datorită faptului că stăpânea limba germană a reușit să studieze operele acestora în original.
Cu toate că tatăl său era un Cioran a fost atras încă din perioada studenției de agnosticism, o concepție filozofică conform căreia adevărul anumitor afirmații (mai ales în ceea ce privește ideile teologice) este imposibil de aflat. În anul 1933 începe studiile de filozofie la Berlin în urma, în urma obținerii unei burse.
Prima sa lucrare, Pe culmile disperării, a apărut în România în anul 1934 și a fost premiată cu cu Premiul Comisiei și premiul Tinerilor Scriitori Români. În anii următori apar lucrările: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937).
Viziunea lui Cioran asupra realității a fost influențată de dorința generației tinere de exaltare a valorilor vitale, a negării principiilor raționaliste, tendințe care au condus la nașterea unui extremism de dreapta în societate. Cioran a simpatizat cu ideile Mișcării legionare fără a fi de acord cu actele de violență și fără a fi membru al acestei mișcări. Deși, în timp ce era bursier la Berlin s-a declarat admirator a lui Hitler, ulterior va desconsidera această viziune, considerând că a fost o inacceptabilă rătăcire a tinereții sale.
După finalizarea studiilor la Berlin se întoarce în România și ocupă postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Șaguna din Brașov. Va ocupa această funcție doar un an de zile, în 1937 pleacă în capitala Franței cu o bursă oferită de Institutul Francez din București.
În scurt timp va renunța în a scrie în limba natală în favoarea limbii franceze, ultima sa operă în limba română fiind Îndreptar pătimaș. În 1945 se va stabili definitiv în Franța, iar în urma acestei decizii, i-a fost retrasă cetățenia română de către autoritățile comuniste. Va trăi la Paris pentru restul vieții ca apatrid.
Operele sale au fost apreciate atât pentru conținutul lor cât și pentru eleganța folosirii limbii franceze. Încă din tinerețe, Cioran a renunțat la gândirea sistematică și la cercetarea abstractă, dedicându-și întreaga activitate literară cugetărilor profund personale. Astfel, afirma despre întreaga sa operă: N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele.
Ghidat în acțiunile sale cognitive de concepțiile lui Albert Camus și ale lui Jean – Paul Sartre, tânărul filozof susținea: Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie.
În operele sale, Cioran a abordat teme precum contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului ș.a.m.d.
De-a lungul timpului, opera sa a fost distinsă cu numeroase premii și distincții: Premiul Rivarol (1950), Centre National du Livre din Paris acordă o bursă pe an numită în cinstea lui , la Paris, București, Sibiu, Cluj, Rășinari există câte o stradă numită în cinstea lui, În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
Mihaela – Ștefania Puțeanu
Articole înrudite:
Mircea Eliade – un istoric al religiilor de importanță mondială
Academia Română
George Apostu – eliberarea de realismul convenţional
Ion Creangă – povestitorul copilăriei noastre
Ioan Slavici – vocea satului ardelean
Cultura română
Iosif Vulcan – editorul revistei „Familia”
Ovidiu Papadima – om al luminii
George Enescu – cartea de vizită a României
Piotr Ilici Ceaikovski – Vindecător de suflete
Trahanache și Cațavencu – vectorii unei societăți injuste
Maitreyi și Allan – protagoniștii unei iubiri tulburătoare
Iona – un simbol, nu o individualitate
Mihail Sadoveanu – penița epicureistă a secolului XX