De vorbă cu un copac

padure_elena_golaiE toamnă. Ca-n fiecare an te privesc fascinată cum te dezbraci de haine. Cum te pregătești gol pentru gerurile care vin. Și cum zăresc norii grei printre ramurile tale. Sosește o altă toamnă. Oh, stejar bătrân! Casa bunicilor are peste 100 de ani și tu erai când a fost construită, povestea bunicul.

– Cum te simți? Ai fost atacat de focuri pornite din săgeți cu chip de om și ai trăit murind în groaznice liniști și neliniști. Ai auzit voci care strigau și voci care tăceau. Nu-ți știe nimeni suferințele. Cum de reziști?

– Mă hrănesc sorbind sudoarea din adâncuri. E mult de mers până să ajungi la ultimul meu fir de rădăcină.

– Ploi și frig sau focuri ce-ți ardeau frații… ar fi putut să te doboare. Povestea multe străbunica. Holera și alte boli apărute în timpul războiului și după, strigau pe dealuri și apoi se așezau la umbra ta. Da! Bolile pe atunci aveau glas și legau funii de ramurile tale, se apucau de ele așa cum apuci de căpăstru un animal și trăgeau și te trăgeau și trunchiul ţi-l făceau răni, sângele tău rămânându-le pe sub unghii. Și azi te văd vindecat.

– Rănile s-au vindecat cu lumină. Eu în fiecare an renasc. Toamna nu mor, mă odihnesc.

– Celții te considerau copacul înțelepciunii și puterii. În multe tradiții culturale ești sacru, reprezinți simbolul logevității. Ești eternitate și măreție spirituală. Când te privesc și când mă odihnesc lângă tine, acumulez o capacitate de rezistență greu de imaginat. Îmi transmiți cunoașterea și taina continuității vieții. Fructele tale sunt zânele bune din povești. În nopți de sărbătoare te ascunzi după împlinita lună și contempli. Și atunci parcă te aud ca pe un copil: „Mami, învelește-mă cu păturica țesută din vise!”

Citește și  Copilăria îți crește visele în palme

– Ei, mă întorc și eu uneori la copilărie…

– La inundația din 1970, ai fost acoperiș și n-ai lăsat ca mânia cerului, cu trăsnete, cu fulgere, cu groază și întuneric să-i atingă pe cei care și-au găsit salvarea lângă trunchiul tău. Atunci, mama avea 7 ani și-și amintește cum, privind în vale, vedea doar o mare de apă murdară și cum, cu disperare, se agățase de tine ca și întreaga familie.

– Am fost aici și voi mai fi.

– Zilnic, frații tăi pleacă, camioane pline trec mereu, ducându-i departe. Aerul a devenit irespirabil.

– Pădurea nu are lacăt, un copac nu poate refuza…, vede, aude și tace. Uneori, pădurea ia înfățișarea unei revolte. Este neclintită în fața prăbușirilor și blândă în fața recunoștinței.

– Lumea se schimbă asemenea unui fluviu. Nu poate fi mereu liniștită. Când îi ridici zăgaz, spumegă.

– Va veni pacea, Pacea Universală, îmi răspunde obosit.

– Și după toate acestea, uită-te la tine cât ești de puternic și cum măreț stai pregătit să înfrunți ce va fi să fie. Nu te-au aplecat poverile anilor, așa cum îi vezi pe oameni adesea. Li se citesc greutățile pe chip. Tu ai rămas la fel de puternic și de-i toamnă, de-i iarnă, statura ta rămâne verticală. Veverițele și-au făcut scorburi și-ți mănâncă ghinda. Păsările au cuiburi aici la tine. Le ești casă. Nu ești niciodată singur. Ești adăpostul multor vietăți. Știi că au nevoie de tine, strigă după ajutor pentru că frații tăi dispar, rând pe rând. Pe tine te văd încă fericit și mândru.

Citește și  Sistemul judiciar eficient - pedeapsă sau reabilitare?

copaci_elena_golai

Să trăiești multe alte veacuri! Ne revedem la anul! La fel de falnic să te găsesc! Dacă aș ști când e ziua ta…

Elena Golăi