Colierul ce împodobește Făgărașul

Una dintre cele mai renumite șosele din Europa, considerată de către Top Gear cel mai frumos drum din lume, Transfăgărăşanul şerpuieşte iute şi impetuos prin toate cotloanele Munților Făgăraș, străbătând în total o lungime de 151 km.  Avându-şi startul în Bascov, o comună de oameni credincioşi din Argeş, Transfăgărăşanul își găseşte liniştea intersectându-se cu drumul DN1 între Sibiu și Braşov.

Plănuit inițial să fie un tunel de aproape şapte kilometri, scobind mijlocul lanţului montan, Transfăgărăşanul – după un calcul mai amănunțit – a fost preschimbat în şosea, astfel reducându-se cheltuielile. Doar patru ani (1970 – 1974) au fost necesari finalizării lui, proiectul s-a derulat rapid sub conducerea ceauşistă, având ca scop principal să faciliteze circulația între Pitești și Sibiu, astfel consolidând sistemul de apărare al ţării. Cifrele oficiale ascund adevărul crunt ce stă în spatele mărețului drum, numărul de patruzeci de soldați și muncitori decedați în timpul construcției pare să se înzecească după spusele martorilor („Numai la baraj au murit vreo 400 de băieți”). Pe cât de dureros, pe atât de măreț, un sacrificiu făcut zeului muntelui, ce-l împodobeşte elegant de la nord la sud.

După vreo 50 de kilometri poţi simţi mirosul adrenalinei care este emanată de soferii teribilişti ce apasă pe accelerație mai puternic decât ar trebui, satisfăcându-şi plăcerea de a înfrunta moartea. Este un traseu periculos ce îndeamnă toate tipurile de şoferi: amatori, experimentaţi sau profesionişti, să-şi testeze abilitățile de manevrare a volanului, executând viraje periculoase. Dar nu numai curbele cu raze mici creează renumele traseului, ci şi peisajele pe care le oferă. Mulți poeți s-au străduit să ilustreze prin versuri momentul de sublim care apare în viaţa fiecărui om, drept momentul dinaintea sărutului cum spunea Keats sau revederea unui loc drag nouă cum spunea Coledrige, sau luna eminesciană, dar e imposibil ca cineva care ajunge în cel mai înalt punct al şoselei (2042 m) să nu rămână uimit de frumusețea colierului ce împodobește Făgărașul. E un moment unic în viaţă în care simţi că picioarele se desprind lin de pe iarba de smarald, în care noțiunea de sus-jos nu mai există, de fapt nimic nu mai există, eşti doar tu şi muntele, eşti liber de orice, nu mai există oameni, maşini, griji, iubire, timp, nimic, totul e gol, un gol cuprinzător ce-ţi umple sufletul. Nu-ţi poţi da seama dacă durează un an sau o secundă, dar vântul are grijă să-ţi mângâie obrazul uşor şi să-ţi amintească să inspiri.

Citește și  Dacia

Dacă istoria și traseul semeţ al Transfăgărășanului nu te-au motivat destul încât să tragi o fugă la vară, monumentele naturale, cum ar fi: cascada Bâlea, lacul Capra, barajul şi lacul de acumulare Vidraru, presărate de-a lungul drumului o să te convingă cu siguranță. Poate că nu o să găseşti sublimul, căci oamenii îşi au momentul lor pitit în colţuri diferite, dar este o experienţă menită să schimbe o parte din tine,  să te facă mai simplu, mai primitiv, dar mai puternic şi mai încrezător. Aşa cum îmi spusese o măicuţă dragă mie: în viaţă, nu trebuie să căutăm numai oameni care să ne accepte, ci şi locuri, să ne lăsăm dominaţi de grandoarea şi vechimea lor. În esență, după ce o să finalizezi traseul, Transfăgărășanul nu o să mai fie doar o poză „mişto” de pe Google sau un drum menţionat la TopGear, ci o experienţă necesară pentru oricare român, un moment în care se stabileşte o relaţie profundă între sufletul omului şi natură.

Andreea Toma