Avem nevoie de ploaie ca să ştim că Dumnezeu nu ne-a uitat

Iubesc ploaia. De ce-mi place aşa mult?

Pentru că mă energizează, îmi picură în suflet linişte, îmi răsfaţă simţurile cu arome proaspete şi curate, chiar reci uneori, şi-mi oferă lungi momente de meditare.

Picătură de ploaie pe frunză

Şi când te gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, încât le-a aranjat pe toate atât de bine, căci atunci când ne trimite ploaie, taie setea pământului, dar odihneşte şi mâinile bătătorite de atâta muncă ale ţăranului, pe care-l mai ţine niţel cuminte în casă.

E o binecuvântare cerească această boare de Speranţă, căci ploaia nu cade când vrem noi, ci când glasul pământului strigă însetat spre cer sau când rugile noastre ajung să bată insistent la porţile lui.

Are ceva magic în el acest fenomen, nu ştii când vine să-ţi spele fruntea brăzdată de griji, dar nici când vrea să plece în fugă mare. Uneori ne anunţă că are să vină, dar vântul îi împrăştie norii şi el se lasă aşteptat.

De multe ori sufletul nostru o huiduieşte, căci ploile lungi îi macină şi năruie pereţii, ba uneori se mai dezlănţuie şi furtuni  în urma ei. Dar, oare n-are şi sufletul nevoie de o boare de ploaie, să-i stingă focurile şi fumurile rămase în urma luptelor interioare?

Spice de grâu coapteDar, orice s-ar spune, ploaia e o speranţă la viaţă. E fericirea grânelor care aşteaptă să-şi umple bobul, e bucuria câmpiilor care aşteaptă să-şi hrănească mieluşeii. E dorinţa livezilor, care aşteaptă să-şi hrănească cu dulceaţă, merii şi cireşii în floare.

Oare când eram mici, nu tot ploaia era puntea noastră salvatoare? Căci, odată ce ploua zdravăn afară, nu ne mai lua mama în câmp, doar  ploaia avea grijă de el. Şi ce fericire, o zbugheam imediat desculţ afară şi-acolo începea marea veselie. Dansam nestingheriţi prin ploaie şi tot simţeam şi priveam cum ni se udă hăinuţele, crezând că plouă cu culori, căci hainele noastre şi totul în jur, brusc parcă-şi schimbau culoarea.

Citește și  Pe culmile disperării :)

Stăteam la streaşina casei şi ţineam ploaia în mâini. Apoi, zgribuliţi şi obosiţi, tot ploaia ne trimitea în casă.

Pesemne Dumnezeu ne-a dat ploaia pentru a ne face să înțelegem că viața e imprevizibilă, nu știi niciodată la ce să te aștepți, mereu avem două drumuri sau două alegeri de făcut.

Ori, atunci când cerne cerul ploi peste noi, nu știm ce va urma. Sau ploaia încetineşte rapid şi după ea răsare frumosul şi mândrul curcubeu sau se lasă tot mai rece şi avem parte de încă câteva zile monotone şi friguroase.

Ploaia ştie mai bine decât oricine şi orice să se lase aşteptată, iar când noi vrem să plece, nu mai vrea ea. Alteori se supără, draga de ea şi nu mai vrea să vină, iar noi tot ridicăm ochii spre cer şi-o căutăm printre norii pufoşi, care nu dau semne că s-au înţeles să le vină prin ospeţe, pe când pământul crapă de dor aşteptând-o.Cer înnourat

Alteori, seara ne ridicăm fruntea spre cer şi căutăm printre stele o urmă de ploaie, iar dacă stele nu-s, sigur vine ploaia înfocată să-şi verse supărările peste noi. Mai rău e când vine supărată şi aruncă cu fulgere sfâşietoare şi vânturi devastatoare spre pământ, iar munca omului cade răpusă la datoria cerului.

Şi totuși, iubesc ploaia, căci ea, ca nimeni alta știe să asculte durerile. Ea ştie să-ţi răscolească sufletul şi să-ţi trezească artistul din tine. În miezurile de noapte, când cade liniştită, ea îţi bate uşor la geam şi-ţi trezeşte muza. Ah! dar câte au să-şi povestească aceste două vechi prietene, iar tu poţi sta ore-n şir privindu-le cum se prind în joc, valsează şi brodează bucăţi de poveşti. Ne mai supărăm pe ea, se mai supără şi ea pe noi, dar…

Citește și  ”Muzeul Aurului” din Brad – templul aurului nativ

Avem uneori nevoie de ploi reci ca să ne trezim la realitate, avem nevoie de ploi calde ca să ne dansăm iubirea. Avem nevoie de ploaie ca să ştim că Dumnezeu nu ne-a uitat.

Cristina Morari