Dacă aria geografică în care s-a născut jazzul e cvasiunanim recunoscută, mai precis ca situându-se în statele sudice ale SUA și în special în statul Louisiana, asupra originilor sale și a perioadei în care acesta s-a cristalizat, opiniile specialiștilor sunt încă împărțite, chiar dacă există fapte și aspecte asupra cărora s-a ajuns la un consens. Referindu-se la diversele teorii asupra originilor jazzului, autorul american Albert McCarthy propunea ca istoria jazzului să se numească „studiu asupra polemicii”. Ceea ce trebuie reținut din vastul evantai de teorii și supoziții este fondul popular al muzicii de jazz.
De ce jazzul s-a cunoscut în perimetrul deja menționat și nu în altă parte sau pe alt continent? Explicația este relativ simplă! Nicăieri în altă zonă a lumii nu se acumulaseră atâtea influențe culturale diverse ca în „Lumea Nouă”, niciunde nu coexistau atâtea tradiții și stiluri muzicale atât de viguroase ca în sudul Statelor Unite și mai ales în Louisiana. Coloniștii francezi (se știe că Louisiana a fost mai întâi colonie franceză) au adus aici cultura europeană, dar și mii și mii de sclavi africani, „opera” lor fiind continuată de coloniștii englezi. În epicentrul acestui conglomerat de naționalități și culturi era, firesc, cel mai mare port din Delta fluviului Mississippi, New Orleans.
Nu trebuie uitate nici influențele hispano-americane, provenite din America Centrală și mai ales din Antile. Mulți sclavi erau aduși în Statele Unite după un „stagiu” în Insulele din Marea Caraibilor sau erau urmași ai acestora. Unii critici subliniază importanța din punct de vedere muzical a acestei influențe indirecte a substratului muzical african, îmbogățit cu elemente ale folclorului antilez, vorbind de rădăcinile afro-cubaneze ale jazzului.
Au preexistat, încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, specii muzicale practicate numai de populația de culoare din sudul Statelor Unite: cântecul de muncă ce-i însoțea pe negri pe plantațiile de bumbac și cântecul cu caracter religios cântat de pastori și de comunitățile de culoare în bisericile ce le erau „rezervate”. Se pare că acestea au reprezentat principalele izvoare ale genului mult mai evoluat care este blues-ul – la rândul său, una din cele două surse majore ale jazzului. Trebuie subliniat că deși între ele a existat și există o adevărată simbioză, blues-ul nu a reprezentat pentru jazz doar un punct de plecare, ci s-a integrat efectiv în acesta cu elementele sale melodico-armonice specifice, cu firescul frazării și cu forța sa de comunicare.
A doua sursă majoră a jazzului a fost un stil pianistic dezvoltat în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, de asemenea în sudul Statelor Unite și practicat tot de muzicieni de culoare. Este vorba de ragtime, mult mai apropiat de tradiția muzicală europeană decât de izvoarele folclorice. Ragtime-urile erau mici piese compuse pentru pian și executate ca atare, deci respectând riguros partitura și excluzând orice improvizație.
Louis Armstrong avea să ducă jazzul pe cele mai înalte culmi. În perioada 1917-1926, Armstrong progresează uluitor, depășindu-i pe cei mai mulți jazzmani contemporani lui. Din punct de vedere muzical, jazzul interpretat de acesta se caracterizează prin dinamism, exuberanță, spontaneitate. În perioada 1926-1930, se impune stilul „hot”, caracterizat printr-o expresie vibrantă, de mare tensiune și exuberanță. Tot în această perioadă se încadrează, dar numai cronologic vorbind, primele înregistrări ale grupului Hot Five, condus de Louis Armstrong.
Perioada clasică a jazzului a cunoscut nenumărați interpreți de mare valoare, cel mai reprezentativ fiind pinalistul și șeful de orchestră William Basie.
Perioada modernă debutează pe la mijlocul anilor `40 ca rezultat al căutărilor novatoare întreprinse de câțiva muzicieni grupați la clubul Minton’s Playhouse din New York. Este vorba de trompetistul Dizzy Gillespie, saxofonistul Charlie Parker sau pianistul Thelonious Monk.
Pe măsura trecerii anilor, diversificarea stilistică în jazz s-a accentuat, diversele tendințe mai vechi coexistând cu cele nou apărute, acestea din urmă bucurându-se, însă, de o audiență și extindere relativ mai reduse decât înainte.
În rândul fanilor jazz, prezentarea aceasta poate nu ar fi cea mai concisă, însă intenția mea a fost de a le oferi un punct de pornire celor care încă nu au cunoscut acest curent muzical, considerând această oportunitate ideală pentru a demonstra efectele pozitive ale unei astfel de gen artistic.
Tudor Chelariu
Articole înrudite:
Jazzul românesc și personalitățile sale
Muzica românească
The Beatles – rockul scrie istorie
Miruna Rotaru – o zeiță a muzicii
„Prin muncă am dobândit talentul!”
Scena – al doilea „acasă”
Semnal M – o trupă de renume și succes
Compozitori celebri (I)
Mihaela Mihai – artist emerit al poporului român
Ciprian Poumbescu – patriotism pe vibrații muzicale
George Enescu – cartea de vizită a României
Piotr Ilici Ceaikovski – Vindecător de suflete
Ludwig van Beethoven – talent de neoprit
Johann Strauss II – regele valsului