Unde suntem noi, cei de altadata?

girl-419443_640Cam toate lucrurile neplăcute se întâmplau când nu era tata acasă. Tata era șef de garaj, la întreprinderea de transport în comun. La ora 3,30, dimineța, venea maşina de serviciu și-l lua din poartă. Mașina de serviciu era un autobuz Setra, vai de mama lui. Eu rămâneam cu mama până seara târziu când se întorcea el.

În vremea aceea mă încăpățânam să fac tot felul de boli ale copilăriei, care mai de care mai spectaculoase. Nu știu cum, dar foarte des îmi curgea sânge din nas, fără a fi un copil zdruncinat și fără a da cu nasul prin viață. Mama mă dusese la Policlinică unde domnișoara doctor Iorga, o persoană mai mult decât responsabilă, îi spusese că sunt suspectă de meningită. Și că la orice alt semn, fuga la spital. Nu știu cum ajunsese la concluzia asta, pentru că îmi amintesc că nu aveam fotofobie și nici redoare a coloanei cervicale.

Dar într-o dimineață, buf, iar mă bufnește sângele pe nas. Mama a lăsat baltă tot ce făcea. M-a înșfăcat și fuga cu mine în stradă. Pe vremea aceea, nici telefon, nici mașini la tot pasul. mother-and-son-864138_640Prima mașină care a trecut pe stradă, un IMS. Şoferul văzând în mijlocul trotuarului o femeie cu un copil cu o cârpă la nas a oprit imediat, ne-a luat și ne-a dus la Spitalul de Copii.  Îmi amintesc și acum că spitalul era în renovare. În curte era o mare săpătura și accesul se făcea pe un podeț instabil de scânduri. Precum pisica și cu puiul, mama m-a cărat pe podul acela șubred. Și nu eram nici prea mică și nici prea slabă. Ajunse la urgențe,  unde era plin de copii cu fel de fel de probleme. boy-20233_640

A mea părea o glumă. Era acolo un băiețel căruia îi înflorise un bob de fasole în fosa nazală. Și-l introduseseră acolo fără ca părinții să prindă de veste. Au aflat după ce nasul copilului a început să miroasă urât. Am așteptat și noi până am intrat la dr. Lazăr. Mi-a pus niște întrebări, m-a consultat. Concluzia a fost că n-am nicio meningită. Doar un vas slăbit la nas, epistaxis. I-a dat mamei o rețetă pe care ea, de agitație, a uitat-o în cabinet. Am ieșit. Și amândouă, pisică și pui, făceam echilibristică pe podeț, către poarta spitalului. Și iată că pe mama o strigă, din spate, cineva. Doamnă, doamnă! Era dr. Lazăr care alerga după noi cu rețeta în mână.  Am voie să întreb, unde suntem noi cei de altădată?

10 sept 2015

Lumința Potîrniche


Posted

in

, ,

by