Selfie – fotografia iluziei

Poate părea ciudat, însă fenomenul ,,selfie” are tradiţii străvechi în rândul iubitorilor de sine.

Una dintre primele atestări în acest sens aparţine Fraţilor Grimm care, pe la începutul veacului XIX, descriau o asemenea procedură: ,,Oglindă oglinjoară/ Cine este cea mai frumoasă din ţară?” La această întrebare oglinjoara răspundea prin ,,like” sau ,,dislike”, în funcţie de cum mărul otrăvit acţiona sau nu asupra aparatului digestiv al Albei-ca-Zăpada. De vreme ce proprietara dispozitivului amintit nu ştia ce-i iubirea de oameni, în mod cert mesajul oglinzii era ceva de genul ,,like” şi nu ,,love” atunci când vrăjitoarea deţinea supremaţia, iar când nu, mesajul era ca un duş rece, demn de invidia posesorului locului doi.

selfie_maimuta

În zilele noastre, gadgetul, care a cam scos oglinjoarele de prin poşete, ştie să facă o mulţime de lucruri pe o poză, mult mai multe decât pot face oglinzile veneţiene şi, mai ales, siliconul pe o faţă ,,hard”. Poza, prelucrată pe gustul fotomodelului său, este apoi supusă obiectivităţii şi simţului estetic al arbitrilor din gashka de prieteni sau din orice gashkă iar aceştia, după bunul lor plac, răspund cu degeţelele în sus sau în jos. Rezultatul însumării verdictelor se consideră relevant pentru biata feţişoară, care, după caz, poate trăi noi drame sau noi împliniri de orgolii.

Reţelele de socializare (sau de însingurare?)  precum Facebook sau Twitter ascund în spatele selfie-urilor milioane de feţe autentice; astfel de feţe rămân nevăzute şi neştiute de nimeni, nici chiar de ele însele. Multe dintre acestea, privind mereu şi numai ecranul din faţa lor, au iluzia că sunt conectate la lumea întreagă şi nu mai simt nevoia să ia contact cu oameni aievea din lumea reală, unde forţa privirii şi vibraţia cuvântului nu pot fi aplatizate sau ,,fotoshopate”.

Citește și  Testarea antidrog în licee

Petru Gabriel Cojocariu