Pe stil vechi

Omul e păcătos. Și dacă nu crede în Dumnezeu, conștiință tot are, iar aceasta se dovedește a fi cicălitoare uneori. Ea trebuie potolită, așa că, vrând-nevrând, se mai cere intervenție divină, fie ea și numai ca un leac băbesc atunci când medicamentele dau greș.  Ori de nu e în căutarea lui Dumnezeu, omul, forțat de împrejurări, ajunge în fața altarului, ca să-și unească destinul cu aleasa sa în mod oficial pentru tot muritorul – inclusiv pentru liniștea celui cu poale lungi, batic în cap, crucea până în pământ și cu gura pe tineret.

De-ai băut și te-ai făcut praf, te pune nevasta să juri că nu mai pupi guri de sticlă și dacă nu-i ajunge Biblia, te poate târî până pui mâna pe Evanghelia din biserică. Poate ești credincios până-n adâncul inimii și-n abisul sufletului, ori poate ești rudă cu popa și-ai venit să asiști la slujbă ca la spectacolul de debut. De simți vreo gaură în stomac și vreun gâdilat pe la nări, s-ar putea să nimerești la pomana mare de la vreun hram bisericesc, îndestulându-ți pântecul lacom cu bucate sfințite. Și-apoi te ridici cu burta balon de pe scaun, mulțumindu-i Domnului pentru forța gravitațională!

Și jobul te poate aduce în pragul unui locaș sfânt. Fie ești pictor și-ai venit să mâzgâlești pereții cu vopseluri pentru icoane, fie ești un zidar ce ridică capela, fie ești un tâmplar ce sculptează catapeteasma, fie ești un EduSoftist ce-a plecat de-acasă să mai caște ochii în lume, doar-doar o găsi ceva frumos să mai bage-ntr-un articol.

Iată, nebănuite sunt căile Domnului! S-a prins El că nu ne mai îngrijim cum trebuie de suflet și ne-a așternut la picioare cărarea spre biserică. „Mergeți, oițelor, spre Blândul Păstor”, Și-o fi zis chicotind în cer. Și cum sfântă mai e cifra trei, căci 3 oițe eram noi, ne-a ținut calea toată ziua: am dat de hrană pentru suflet, de frumusețe pentru ochi și de noutate pentru scris.

Biserica pe stil vechi din Roman ne-a deschis proaspăt vopsitele porți spre a-i admira măreția în compania celor 3 gazde care ne-au întâmpinat: chiar pictorul, zidarul și tâmplarul pomeniți mai devreme. Prin mâinile lor lucra harul divin, asigurându-se că toate-s duse la capăt până-n ziua mult așteptată a sfințirii. Pesemne că oamenii de aici și-au dat mână cu mână să-nvârte hora credinței, punând ban pe ban până s-a înălțat biserica admirată astăzi de ochii noștri.

Fiind puțini la număr printre ortodocșii de stil nou, au fost nevoiți să-și ridice ei înșiși un loc de închinăciune. Dar independența asta nu-i de ieri de azi, căci această comunitate își află demult baza în propriile forțe. Preoții lor nu au salarii, iar popitul pentru ei nu-i o slujbă. E un mod de viață dat de harul lui Dumnezeu care i-a hărăzit cu vocație și multă voință. Ei se gospodăresc singuri, rezistând ca minoritate într-o țară în care nu sunt recunoscuți oficial.

Deși vin cumva din urmă, măsurând timpul cu două săptămâni înapoi, credincioșii pe stil vechi sunt adevărați creștini-ortodocși, fiind vestiți pentru strictețea cu care respectă învățăturile bisericești. N-ai să vezi vreo parte femeiască fără fustă și batic, oricât de crudă ar fi în pomul vieții. Dacă ții un post, trebuie să dobândești adevărata curăție, altfel „iei foc în gură“, și nici un popă nu-ți va da împărtășanie doar dacă te abții de la o bucată de carne. Nunțile, botezurile și înmormântările durează aici mai mult, căci se citesc cu atenție toate rugăciunile menite, fără a se sări vreo virgulă din cărțile sfinte. Oamenii aceștia au o credință vie, purtând în suflet văpăi dumnezeiești cu care pășesc curajos în greutățile vieții. Nădejdea la cer îi ține puternici și le păstrează zidurile bisericii laolaltă. Și-au pictat biserica din Roman în culori vii, asemenea sufletului lor, încununându-și altarul cu cea mai frumoasă masă, de un auriu prețios desprins din soarele dumnezeirii.

Deși nu prea mare, biserica pe stil vechi din Roman cuprinde toată lumina credinței și pe toți credincioșii, vărsând laude către Dumnezeu, Cel care îi veghează liberi sub soare. Aici oamenii vin la slujbă de bună voie și nesiliți decât de obligația spirituală pe care o moștenesc din moși strămoși, datori fiind a-și păzi credința susținută de veacuri.

Gabriela Tăbăcaru

Articole înrudite:

Un diamant divin Trecutul – o parte din noi Un suflu de sfințenie Mănăstirea Sucevița – o poartă către Dumnezeu Catedrala Mitropolitană din Iaşi Berzunți – liniștea care vorbește Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, un sanctuar al timpului Biserica „Sfânta Fecioară Maria, Regină” din Tămăşeni – o punte între sacru şi profan Mănăstirea Sinaia – Catedrala Carpaţilor Alba Carolina – sacralitate și istorie Vine Ursul! Sărbătoarea Crăciunului și colindele – esența divină Crâmpei de prospeţime în Roman La templul cuvintelor