Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim

desert_saharaSe spune că viața este o zebră nu din cauza repetării binelui și a răului, ci din pricina oscilării zilei cu noaptea. Bine, poate mai mult din perspectiva unui optimist.

Viața e o calamitate artificială, întrucât e a omului. El își ridică scara, el o urcă, el o „blenduiește”… Viața e o capcană frumoasă, e o carte al cărei drept de autor Dumnezeu ni-l rezervă nouă. Așadar, fiecare dintre noi are un pix, o pensulă, un șevalet, o paletă, pentru a-și începe „redactarea și colorarea” propriului său… pustiu.

În opinia mea, omul e o mică paranteză a Universului… neînchisă. Pustiul, nu Sahara sau Kalahari,… e imens, asta chiar dacă omul e o creatură microscopică pe lângă acesta.

Dar, independent de toate, scopul primar al fiecăruia dintre noi e Oaza; Crearea Oazei – moment confundabil, și pe bună dreptate, cu descoperirea a ceea ce Mihai Eminescu numește ataraxie.

Am dexteritate să cred că verosimilitatea lucrurilor este surclasată de echilibrul sufletesc aflat în competiție cu verva de a inventa obiecte, de a le personifica, de a le idolatriza… și toate, ca să ne complacem în etapa furibundă a vieții, când viața însăși ni se pare  boală.

Cu toții avem parte de-un moment. Și-acesta e primul moment de la nașterea noastră ; înainte de țipătul nou-născutului. Acest moment e intrarea într-o cameră goală, întunecoasă, fără formă, nu i se cunosc dimensiunile… și nici drumul până la priză. Pentru că de la Marele Început ne este predestinat să călătorim și suntem sub testul de a tatona un teren…, iar terenul nu e altceva decât un câmp de anvergură, o traiectorie… goală, pustie.

La naștere intrăm în lumea obișnuită. Unde e întuneric. Și trebuie să producem lumină, să ridicăm construcții, ca să ne izbăvim de ecoul liniștii și-al pustietății. Bezna e utopică, la fel ca deșertăciunea. Ele-s acolo unde le chemăm și, ce-i interesant, cu insistență.

Citește și  Cum să cucerești o veveriță...

Pustiul e o congregație de nimicuri, în mijlocul cărora nu există recul sau, dacă e, atunci doar cu scopul de-a ne adânci și mai mult în el… E o sumă de artificii pe care, odată refulate, le vrem înapoi, pentru că ne-am zidit din ele și nu e altă materie din care se aprinde viață.

Ah, sigur că este!

De prim abord, în fiecare atom zace elixir. Nouă ni se pare intruvabil. Păcat. Pentru că ceea ce nu există – și mă refer desigur la pustietatea omenească, ni se pare trivialitate.

Pur etimologic, cuvântul pustiu e acel nimic, în căutarea căruia ne-am pornit, în căutarea neantului. Acel ceva unde Totul e-nghițit de Nimic.

În primul rând, am fost izgoniți pe pământ cu un scop – acela de a umple . De foarte multe ori, a umple nu înseamnă neapărat a completa, a adăuga, ci, din contra, a lua, a debarasa, a renunța la ceva. Unui om nu-i trebuie tot cerul, ca să se convingă de seninătatea acestuia, la fel cum nu-i trebuie toate averile Planetei, ca să-și cumpere detaliul ce-l face fericit..

papusaÎn al doilea rând, tindem să ne gravăm rutina din bălțile secate unde iarba refuză să crească, iar noi tot acolo mergem să ne potolim setea. Un om pustiu e un om care se bea… pentru a se stinge. Dar setea asta nu există. Inopinat sau nu, dreptul de veto se îneacă în acel pustiu. Da, știu că nu  e posibil, că nu se găsește apă… se îneacă în noi, într-un trup pe care am renunțat să-l conducem, într-o minte pe care am lăsat-o să ridice obiecte din fum. Am fi capabili să descriem pustiul la toate declinările lui și să-l populăm fie și pe cele mai abrupte piscuri.

Citește și  Tata - scutul meu de apărare

Incapacitatea omului în fața deșertăciunii este încurajată eminamente de  tulburarea echilibrului lăuntric, pentru că viața ne desfide, ca să trezească în noi gălăgia.

Finalmente, vreau să subliniez un adevăr: a fi singur înseamnă a fi capabil să-ți populezi insula în așa fel, încât asta să nu pară un pustiu. E ca și cum mingea se ridică singură la fileu.

Puțini o bagă în seamă… Ai șansa asta aproape la fiecare minut, rateaz-o!

Maria Dicusar