Mireasă? O fericire dureroasă…

mireasaEmoţii ameţitoare dansează în sufletul împodobit cu vise închegate sub lumina viitorului şi regrete ascunse la umbra trecutului. O inimă răvăşită de ploaia unor amintiri, ce-şi picură seva în albia unei copilării apuse, topind uşor neaua fragilă a zâmbetelor ce valsează sfios într-un colţ al buzelor pecetluite uşor cu boarea amărăciunii. Netăgăduit, o clipă de un mare preţ… o clipă în care suflarea-mi pare să cuprindă în sine toată istoria lumii.

Port în inimă tatuajele unei vieţi ce astăzi apune şi, ca un resort năucitor, mă aruncă în braţele unui destin la porţile căruia bat însetată de fericire. Un şir nesfârşit de gânduri se prelinge în mintea-mi tulburată şi, preţ de câteva clipe, încerc să descifrez ecourile adânci ale sufletului meu.

Obosesc zadarnic în strădania-mi inutilă de a străbate stratul gros şi adânc de nesiguranţă ce-mi încătuşează simţurile răstălmăcite. Am cunoscut, deci, fâlfâitul obosit al aripilor inimii mele şi abia atunci am înţeles, în sfârşit, cine sunt ̶ un suflet hoinar într-o lume de vise, claustrat într-un trup supus rânduielii de a fi mireasă. Cât de adânc mă înţeapă privirile acestor ochi, ce-mi mângâie chipul fragil ca al unui înger! Cât de cutremurător e răsunetul râsetelor lor, când lumea mea lăuntrică e invadată de aştepare şi dor! Melancolia se cerne mărunt, prăfuind imaculatul voal de mireasă. Rochia mi-e albă, mi-e pură, dar sufletul? Sufletul mi-e pângărit de teamă şi nelinişte. Valurile amintirilor mele lasă în urmă spume albe de dor.

Şi, totuşi, învăţ să strivesc între pleoape lacrimile culese din primăvara dulce a chipurilor părinteşti şi să alung emoţiile dureroase, ce macină şi distrug… Învăţ să schiţez zâmbete false şi să mimez fericirea sub ochi străini, căci nu este timp  ̶  nu acum  ̶  de murmure şi suspine… Învăţ să-mi iau sufletul pereche de mână şi să ne aventurăm în marea rumenită de frăgezimea sentimentelor noastre, ce tremură în valuri de dragoste. Învăţ să-mi redefinesc existenţa sub forma unui nou Eu, lăsând iubirea să-mi palpite veşnic prin vene.

Citește și  Suferinzii de boli incurabile ar trebui să aibă acces la medicamente neaprobate?

Am înţeles că a fi mireasă înseamnă a te afla la hotarul a două vieţi şi o încercare zadarnică de a răzbate dincolo de conturul acestei realităţi în cadrul căruia oboseşti într-o alergare continuă. O patrulare extenuantă între centrul sufletului tău şi marginile lumii exterioare, ca, la final, să te întorci blajin în lăcaşul lumii tale interioare şi să te împaci cu tine însăţi. Simţămintele şi emoţiile pulsează în nuanţe de alb şi negru, născând o fericire dureroasă, pe care o sorbi cu sete din noul pahar întins de mâna vieţii… Am fost mireasă şi, deci, am învăţat să trăiesc Raiul şi Iadul în acelaşi timp…

Adelina-Mihaela Poenaru