Eu, tu şi câţiva kilometri

cuplu_coupleSeara este întotdeauna partea mea preferată din cele 24 de ore ale unei zile, în special pentru că încep să funcționez în jurul orei 18 și cu fiecare minut care zboară ici și colo, devin tot mai energică. Cu fiecare secundă care se transformă într-o firimitură a trecutului, o explozie de idei și gânduri se manifestă.

Probabil am fost o ființă a nopții într-o altă viață, cine știe?! O bufniță, un liliac sau poate un vampir. (Just kittying 😀 )

Acum, alături de paharul plin cu obsesia mea acută, stau și ascult pe repeat melodia lui Sam Smith- ”I`m not the only one.” Cu toții știm despre ce este vorba în acest cântec și habar nu am cum sau din ce motiv, m-a făcut să mă gândesc la un subiect cu totul pe lângă: relațiile la distanță.

Întotdeauna am fost de părere că acest tip de relație, de fapt nu este o relație și nu poate să fie. De multe ori am stat și m-am imaginat în acest gen de conexiune sufletească, carnală (și probabil 90% virtuală) și am realizat că nu aș fi în stare să fac față. Nu aș fi în stare să trăiesc virtual, prin Messenger, Facebook, WhatsApp ş. a. m. d., nu aș putea să îmi ”trăiesc” sentimentele astfel.

Atunci când te conectezi cu o persoană din orice punct de vedere îți dorești, și ajungeți să puneți bazele unei relații adevărate în care vă vedeți, vorbiți față în față, vă țineți de mână și împărțiți o pungă de Doritos în timp ce vizionați un film, mi se pare absolut firesc și normal să iți dorești mai mult, tot mai mult, pentru că persoana aceea, și nu alta, te face fericit/ă, pentru că te liniștește, pentru că te asculta, pentru că te suportă, pentru că îți este alături indiferent de mofturile și istericalele pe care le scoți la iveală uneori. Pentru că îți dorești să împărțiți atât nopțile cât și zilele.

Citește și  Pe culmile disperării :)

Pentru că vrei acel plin de sentimente sărut matinal.

Pentru că îți oferă siguranță.

Pentru că ești tu în preajma lui/ei, fără să fie nevoie să te prefaci că îți plac filmele SF/domeniul IT/istoria și fotbalul doar de dragul său.

Dar mai presus de orice, tu observi toate astea, apreciezi, încerci să oferi mai mult decât primești și în cele din urmă te îndrăgostești pur și simplu de aceste fapte concrete, fără să îți dai seama.

Niciodată nu aș fi ajuns să spun și să simt toate aceste lucruri, dacă aș fi fost implicată într-o relație la distanță. Niciodată nu putem realiza dacă această legătură interumană funcționează, atâta timp cât nu este adevărată și mai presus de toate, niciodată nu ajungem să cunoaștem o persoană măcar trei sferturi, dacă timpul petrecut împreună nu este real.

Probabil atunci când partenerii sunt în două orașe/țări diferite, totul pare a merge strună. Nu există conflicte sau neînțelegeri, cel puțin nu atât de dese, nu trebuie să dai explicații pentru cum te-ai îmbrăcat sau de ce ai întârziat, nu trebuie nici măcar să te străduiești să spui adevărul gol-goluț, pentru că celălalt nu are de unde să știe dacă adevărul tău diferă de realitate.

Astfel se ajunge mult mai ușor la minciună, lucru pe care nu l-am acceptat și nu l-aș accepta în viața aceasta sau următoarea.

Continuând în acest ritm, pasând online, de la un capăt la celălalt, minciuni gogonate, se ajunge la înșelat.

Oare de ce?

Motivul este simplu, dar foarte important: lipsa afecțiunii.

Citește și  „Dacă aș rămâne” de Gayle Forman

Și aici nu mă refer la mesaje siropoase sau cadouri, ciocolată și flori. Nu. Mă refer la acel simplu ținut de mână, la acel călduros sărut pe frunte, la acel sentiment care îți străbate fiecare pânză a ființei tale atunci când vă priviți în ochi în timpul unei oarecare conversații.

O relație la distanță niciodată nu îți va oferi aceste amănunte micuțe, dar totuși atât, atât de semnificative.

Let’s face it!

We are all craving for this kind of emotions.

Nu știu despre alte persoane, însă din punctul meu de vedere acest gen de conexiune m-ar umple de incertitudini, temeri și semne de întrebare, toate astea și poate și altele, din simplul fapt că îmi e teamă să pierd, îmi e teamă de distanța, nu neapărat fizică, ci sufletească, ce poate apărea în timp, timp prețios care din păcate se va risipi.

Cu toate gândurile-mi personale acum împărtășite, sper să mi se arate că mă înşel amarnic în această privință.

Alina Maria Drăguşin