De prea multă vreme îmi doream nespus să merg la teatru. Vizionarea unei piese de teatru mi se pare alegerea perfectă pentru o după amiază de duminică. Spectacolul ales era Moara cu noroc, piesă de teatru în regia lui Marius Gîlea, desfășurată la Teatrul George Bacovia din Bacău.
Marius Gîlea a avut o viziune modernă, dinamică a operei lui Ioan Slavici, punând în scenă un spectacol pentru toate vârstele, spectacol care valorifică la maxim potențialul actorilor. Avem astfel în rol principal pe Ștefan Ionescu în rolul lui Ghiță, Bogdan Matei – Lică Sămădăul, Alina Simionescu în rolul Anei, Alexandru Zob – Pintea, Nela Zare – soacra, Dumitru Rusu – Marți.
Intrată în sala de spectacol, m-am orientat repede spre scaunul meu, după care mă așez entuziasmată, așteptând să înceapă spectacolul. Scena era decorată în stilul rustic al operei, cu cele 5 cruci ce vestesc orice drumeț că a ajuns la Moara cu noroc.
Acțiunea piesei este binecunoscută, Ghiță era un cizmar care trăia împreună cu soția, copiii și soacra. Nemulțumit de traiul pe care îl ducea, și speriat de neajunsurile vieții acesta hotărăște să ia în arendă Moara cu noroc pentru a-și spori averea cât mai repede. Ghiță își iubea nespus familia, însă dragostea pentru bani era mai puternică.
Moara cu noroc este așezată la răscruce de drumuri, izolată de lume, având în juru-i doar pustietăți întunecoase. O bună bucată de vreme afacerile îi merg bine la cârciumă, până la venirea lui Lică Sămădăul, care zdruncină armonia familiei și liniștea sufletească a lui Ghiță determinându-l să se înstrăineze de familie.
Ghiță, manipulat de Lică îi devine complice la diverse nelegiuiri, lucruri care îl zdruncină pe Ghiță din ce în ce mai mult, făcându-l să fie de nerecunoscut în ochii Anei și ai copiilor. Acesta apelează la Pintea, pentru a-l da în vileag pe Lică Sămădăul.
De Paște, Ghiță își lasă nevasta în brațele lui Lică, în timp ce el merge să-l aducă pe Pintea pentru a-i dovedi vinovăția. Dezgustată de gestul soțului său, Ana se dăruiește lui Lică. La întoarcerea sa, Ghiță își dă seama de fapta soției sale, iar din ură oarbă o ucide, între timp apare Lică care văzând ce făcuse Ghiță, dă ordin lui Răuță să-l omoare pe crâșmar. Presimțind că oamenii legii vin după el să-l osândească, Lică poruncește oamenilor lui să dea foc cârciumii, iar în timp ce flăcările o mistuiau, acesta se sinucide, izbindu-se cu capul într-un copac.
Finalul operei o surprinde pe mama Anei care, mâhnită de cele întâmplate, pornește pe un nou drum cu nepoții.
Odată ce s-a ridicat cortina am intrat în poveste, priveam cu ochii mari spre scenă cum opera consacrată a lui Ioan Slavici este înfăptuită, cum o poveste ilustrată în rândurile unei cărți prinde viață prin talentul actorilor.
Această piesă de teatru m-a mișcat până în adâncul sufletului, pe tot parcursul celor 90 de minute am râs, am plâns și am împărtășit trăirile personajelor de parcă eram acolo, de parcă aș fi luat parte la poveste.
Talentul actorilor, și calitatea interpretării, îmi purta sufletul pe culmile emoțiilor și vedeam cum actorii dau viață unei opere consacrate timp de multe generații.
În sala de spectacol nu am fost doar spectator, am fost părtaș la cele întâmplate. Mi-am redescoperit pasiunea de a merge la teatru, și m-a impresionat dedicarea actorilor și talentul lor. O după amiază de duminică foarte plăcută. Dragostea pentru teatru ar trebui cultivată mai des în rândurile tinerilor din zilele noastre.
Diana-Elena Melinte
Articole înrudite:
Mihail Sadoveanu – penița epicureistă a secolului XX
Ion Creangă – povestitorul copilăriei noastre
Ioan Slavici – vocea satului ardelean
5 mai – marca evenimentelor istorice globale
Astra – Asociația Transilvăneană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român
O seară friguroasă de joi- „Vizita bătrânei doamne”
Teatrul românesc – Marca tradiției folclorice
Vizita bătrânei doamne
Educația eficientă – acasă sau la școală?
Bacău – o pată de culoare pe minunata hartă a țării noastre.
Vernisaj al artei adolescentine – o frumusețe revigorantă
9 mai – Ziua Indepenței României
10 mai – triplă sărbătoare a statului român
George Apostu – eliberarea de realismul convenţional