Despre încredere

chibritDe ce să nu.

Pentru că ne naștem singuri și murim singuri. Iar încrederea, dacă nu e, atunci trebuie să fie ca un chibrit: mică, ireversibilă, care oferă doar o șansă.

De ce să da? Pentru că e… mic:

Un chibrit e mic, deoarece producerea acestuia presupune sacrificare forestieră. Analogic, încrederea e o parte din ființă, o parte care se sacrifică și ea.

A doua… pentru că e… ireversibil:

Ce inspirată a fost Providența. Dacă un chibrit ar fi ignifug, în primul rând, nu am avea acces la foc; asta ar însemna ca acesta să nu ardă, adică să nu folosească la nimic. La nimic bun. Încrederea, precum chibritul, odată „ars”, odată profitând în mod parșiv de aceasta, la el nu te mai poți întoarce. Ai avea tu acces, dar doar până la mine. Mai departe nu.

Dacă un chibrit (Doamne ferește!) ar avea în ambele capete catran (gămălie din aia colorată), asta ar însemna să-l folosim pe unul în două scopuri, de două ori.

Cu încrederea nu e atât de fix-pix. Încrederea costă mult, dar nu se vinde. Ea se fură, cu permisiune, legal.

Chibritul e fericit: catranul e alcătuit dintr-un amestec de două substanțe, una care-i conferă culoarea și alta care-i menține flacăra.

Imaginați-vă, sau mai bine nu, exclamați că, în cazul încrederii, vorbim de oameni; bine-ar fi doi, că dacă-s trei, e mai mult vorba de un borș, nu de un secret, unul cu mai multe ingrediente căruia îi strică din gust. Și acești ambii doi oameni conferă culoare și ambii (mai ales) trebuie să mențină flacăra.

De ce să nu ai încredere? Pentru că nu ești chibrit.

Citește și  Și soarele e singur

Maria Dicusar

8 februarie, 2015