Dascălii, îngeri blânzi, cu vorba dulce, cu mângâiere părintească și suflet cald.
E lucru mare să fii profesor, căci, în ciuda faptului că noianul timpului le-ncărunțește părul și le-mpovărează mersul, licărirea blândă din ochi le dăinuie veșnic.
Un profesor, nu e numai omul care-ți ghidează pașii spre succes, ci e și cel care contribuie la formarea ta ca personalitate, purtându-te pe aripile înțelepciunii.
Îmi amintesc și-acum cu drag de prima mea învățătoare și cu siguranță cu toții vă amintiți de doamna blândă, pe care ați privit-o cu ochi mari și sinceri de copil, ce aveau o strălucire aparte în acea zi și abia se zăreau după buchetul mare de flori, pe care bineînțeles vi-l pregătiseră mama pentru acea zi mare.
Care te-a luat ușor de mânuță și te-a condus în sala de clasă, ce tare-a mai râs de stângăciile și peripețiile tale și tare te-a plâns la despărțire.
De acolo pornește totul, din acea bancă mică, în care nu prea-ți place să stai și te sucești într-una, căci, până acum joaca nu te-a prea lăsat să stai în loc.
În acea clasă începi să înveți tainele învățăturii, acolo se leagă altfel de prietenii, mai serioase, să zicem, căci, pe lângă chematul la joacă, acum te simți responsabil să mai primești uneori telefoane, ca oamenii mari, fiind solicitat să comunici
unui coleg ce temă v-a dat profesoara la matematică sau ce rol a primit cutare în șceneta de Crăciun.
Sub bagheta acelei doamne pe care de cele mai multe ori o asemănăm cu mama, ni se nasc visele și ne cresc aripile.
Însă, timpul nu stă în loc, nu-i pasă dacă noi ne grăbim să creștem sau vrem să rămânem să ne petrecem copilăria veșnic. Astfel, chipul profesoarei dragi ne rămâne încrustat pe suflet, glasul ei mângâietor mai răsună uneori prin abisul gândurilor.
Dar, odată ce am învățat să scriem și să recităm frumos, deja alți dascăli ne ies în cale, gata să ne pregătească pentru celelalte suișuri ale vieții.
Atunci, când nu mai privim atât de sfioși în jur, profesorii stau gata să ne ajute să construim o punte rezistentă către visul nostru.
Mai fermi și cu mult mai multe așteptări de la noi, aceștia ne îndrumă să urcăm ușor, treaptă cu treaptă pe scara succesului, apropiindu-ne de stele.
De acolo, de lângă stele, reușim ușor să ne dăm seama de ce ne-au sortit ele, onorându-ne vocația.
Și toate acestea se datorează celor care ne modelează mânuța pentru a contura primele buchii, celor ce ne dezvăluie tainele acestei lumi, făcundu-ne să înțelegem că cultura ne poate diferenția.
Dacă n-ar fi existat ei, acești corifei ai educației, întreaga omenire ar fi trăit în bezna necunoașterii și toate visele ar fi murit nenăscându-se.
Nu toată lumea poate fi dascăl, pentru că doar cei aleși pentru această meserie sunt scăldați din plin de harul lui Dumnezeu.
Nouă nu ne rămâne decât să le împletim cunune de lauri, acestor semănători de lumină, pentru nopțile nedormite, pentru jerfirea de sine, dulceața din glasul lor și misiunea grea pe care o au de îndeplinit în această lume. Să crească oameni educați, demni și pacifiști!
Cristina Morari
Articole înrudite:
Cum aș încălca legea educației dacă aș fi director de școală
Studiul individual în studenție – calea sigură spre succes
Temele pentru acasă – necesitate sau povară?
Dor de școală, dor de mine
Pornim către… un nou an şcolar
Învăţământul românesc – încotro?
De ce avem nevoie de motivație
Importanţa educaţiei antreprenoriale
Nicolae Labiș – buzduganul unei generații
Ion Creangă – povestitorul copilăriei noastre
Educația eficientă – acasă sau la școală?
9 mai – Ziua Indepenței României
7 motive serioase pentru a publica într-o revistă ISI
De ce fetele nu vor să fie în domeniul tehnic?